Mese în familie

Deja sintagma din titlu pare să se fi rătăcit în neant. Aparține, mi se pare, mai curînd altor vremi. Mese cu membrii familiei, desigur, mai sînt, de sărbători și de multe ori la restaurant. Masa de prînz de altădată, în care se așezau cu toții să mănînce în tihnă cele trei feluri, cred însă că e azi mai curînd o fantasmă.

Nu spun că nu mai sînt familii care mănîncă laolaltă, cu diverse ocazii. Dar cred că cele mai multe nu prea mai au timp și chef să facă asta. Știu nenumărate exemple de oameni din diverse generații care-și iau tava și înfulecă ce-i pe ea tacticos în fața computerului, a telefonului și, mai rar, a televizorului. Respectivii reprezentanți ai familiei sînt la masă mai curînd cu cei doi papi, cu Rake, Kominsky, Rita, Grace, Frankie, Rory, Lorelei, Doc Martin decît cu membrii propriei familii. Ori online cu prietenii lor de pe diverse rețele. De fapt, nici nu e nevoie să fie acasă: întregul ritual se poate petrece la o cafenea, e chiar mai simplu.

Să pui o masă cu toate cele pe ea, cu fața de masă albă de dantelă, eventual, devine o ciudățenie. O raritate. Sigur, nici în vremea copilăriei mele, cînd mîncam aproape în fiecare zi la bunici, nu aveam o față de masă albă din dantelă. Aceea se păstra doar pentru ocazii, iar zilnic mîncam pe o mușama albastră, în carouri, din cîte îmi amintesc.

Dar pe întinderea cuprinzătoare a mușamalei se crea un întreg univers, în care, ca pe o uriașă tablă de joc, fiecare obiect își avea locul și regulile lui. Farfuriile, dacă nu din același serviciu, măcar de același tip, cu mici variațiuni, stăteau la locurile lor prestabilite, cu aceleași distanțe între ele: două paralele și cea de-a treia la mijloc, la distanțe egale de cele două din extremități, într-un triunghi isoscel. Lîngă ele erau așezate tacîmurile, dar nu direct pe mușama, ci pe niște suporturi din fier în formă de cîini. Cîinii ăștia erau piesele mele preferate de pe masă. Le știam fiecare imperfecțiune și-l aveam pe alesul meu printre ei, unul cu o schiță de zîmbet și cu urechile mai pe spate.

În fiecare zi, la masa bunicilor mei se făcea mămăligă. Într-un ceaun verde, nici prea mic, nici prea mare, o mămăligă care reușea să rămînă bățoasă cînd bunica mea o răsturna pe tocătorul de lemn. Mămăliga mergea cu orice: cu lapte, cu ciorbă, chiar cu măr mai tîrziu, cînd deja era rece și bunicul meu o tăia în felii aproximativ egale. Mai în fiecare zi erau nelipsiți cartofii prăjiți pai, cu șnițele sau chiftele. Iar în fața farfuriilor tronau demne, de fiecare dată, paharele incasabile ale bunicii.

Treptat, nici masa bunicilor nu a mai fost așa. La un moment dat, nu a mai fost carne pentru șnițele cu cartofi prăjiți. Au fost înlocuite cu salam pane, dar n-a mai fost același lucru. Nici bunica mea nu a mai fost la fel: încet-încet, după o boală de plămîni, a alunecat într-o lume a ei, în care rigoarea pătratelor albastre nu și-a mai găsit locul.

După un timp, și după ce bunica mea nu a mai fost, a intrat în scenă bunicul meu, care a continuat, în felul lui, tradiția mușamalei albastre. Mămăliga a devenit facultativă, șnițelele sau chiftelele s-au prefăcut în carne fiartă, iar cartofii, din pai, au devenit groși. Iar în loc de trei farfurii au rămas două, față-n față, paralele, linia dreaptă dintre ele fiind întreruptă, poate, doar de coșul de pîine. Reașezarea nu a alterat cu nimic ritualul nostru: am continuat să mîncăm împreună în formula asta, foarte mulțumiți. Ba, mai mult de atît, pentru că acum eram și eu mai mare, contribuiam măcar la curățatul și prăjitul uriașilor cartofi. Iar bunicul meu a devenit și a rămas pînă azi modelul meu culinar: cred că e singurul care a catadicsit să-mi imprime niscaiva noțiuni în domeniu, mai ales că făcuse armata la intendență.

De atunci încoace, am mai mîncat la mese așezate, chiar în propria mea casă. Dar nici una n-a fost precum a bunicilor mei. Masa noastră extensibilă din bucătărie n-a mai avut niciodată rigoarea pătratelor albastre, deși de destule ori a fost chiar acoperită cu o față de masă albă, un timp aproape impecabilă. Dar felul în care ne-o apropriam, felul în care manevram „accesoriile“ culinare de pe ea, solnița, sosul ori lămîia, în timp ce mîncam, făceam conversație și, eventual, mai și ascultam muzică avea o fluiditate și o nonșalanță străine gesturilor de la masa bunicilor. Totul decurgea degajat și sacadat, ca un dans modern abrupt și deloc ca un balet clasic. Mîncam, socializam și ne bucuram, și pînă la urmă asta conta. Dar altfel decît în copilăria și adolescența mea. Nimic din urma de gravitate a gesturilor (ca și cum, dacă ai fi făcut ceva diferit, echilibrul lumii respective s-ar fi perturbat) nu mai rămăsese. Deveniserăm (și am rămas) o adunare de prieteni care se întîmplă să facă parte din aceeași familie și care se ocrotesc unii pe alții, cei mai mari pe cei mai mici, îndeobște.

Important e că mesele astea se desfășurau și încă se mai desfășoară împreună. Și sperăm să le mai putem păstra așa din cînd în cînd, în pofida tendinței evidente de dezagregare.