Mentalități din alt film

Nu numai obiceiurile și gesturile erau altele în copilăria mea, ci și mentalitățile. Aici erau, evident, diferențele cele mai profunde. Acum, de-abia îmi mai vine să cred că oamenii gîndeau cu totul altfel, în destule, prin anii ’70-’80.  

În multe privințe, felul în care eram obligați să privim și să facem lucrurile ne ajută, cumva, acum. Sîntem mai obișnuiți cu greul, chiar cu răul, cu nedreptul și, ca atare, putem duce situații care celor din generațiile mai recente li se par insuportabile. Avem, oarecum, un obraz mai gros, ne-am învățat, de nevoie, să fim mai puțin sensibili în momente în care, de fapt, ar trebui să fim. Nu ne mai mișcă destul gesturi și întîmplări care ar trebui să ne impresioneze sau să ne scoată din sărite.

E, în noi, undeva, îngropată, mai mult sau mai puțin adînc, o anumită deformare. O anumită relativitate morală, maleabilitate și duplicitate. Nu în toți, și nu în aceeași proporție, în nici un caz nu generalizez. Toate astea nu sînt evidente și nici vizibile cu ochiul liber. Dar undeva, diferit la fiecare, s-a păstrat ceva din aceste deprinderi, de gîndire și de acțiune, cam barbare, aș putea zice azi, folosind un termen exagerat.

Încă, de pildă, sînt obișnuită, cum am mai spus, să-mi iau tot ce trebuie cu mine oriunde m-aș duce, chiar și pînă la magazinul din colț. Acum, cît de cît, am mai înțeles că o sticlă de apă găsesc de unde să-mi cumpăr, dacă mor de sete. Dar mult timp o luam cu mine de acasă. Pentru că exteriorul nu era sigur că-mi oferea ceva. În anii ’80, în care am crescut suficient încît să pot umbla singură, se găseau, cum știm, tot mai puține lucuri. Nu era în nici un fel ca acum: să intri într-un magazin și să-ți iei ce ai nevoie. Nu găseai produse să le zicem de supraviețuire, precum alimentele de bază, hîrtie igienică ori absorbante pentru femei (care, de altfel, nici nu existau în forma asta), săpun, pastă de dinți, deodorante, ca să nu mai vorbim de prezervative și anticoncepționale. Chiar apa, care, pe atunci, se bea doar de la robinet, nici vorbă de filtre ori aparate cu bidoane, nu era sigur că ai de unde s-o bei. Pentru că existau tîșnitori pe stradă, care fuseseră chiar o rezolvare, dar care, prin anii ’80, cînd totul se prăbușea, din cîte-mi amintesc, de-abia mai funcționau.

Așa că soluția era tot sticluța de-acasă – sau mai bine zis termosul, căci nici sticluțe nu prea aveai de unde să iei – pusă frumos în geantă. Aș fi zis în rucsac, dar nici rucsacuri nu prea erau precum azi, pe toate drumurile. Doar cele de la magazinele de produse montane, sau alpine, cum să le zic, care nu erau atît de estetice și erau uriașe. Așa că totul (cu excepția ghiozdanelor de școală, care se puteau pune în spate) se căra în mînă sau, cel mult, pe umeri, spre oripilarea doctorilor de coloană de azi.

Relația cu sistemul, cu exteriorul social nu era deloc una armonioasă. Aș putea spune că era o luptă, dar nu una pe față, deschisă. Era o luptă ca-n bătăliile românilor împotriva turcilor despre care tot învățam la școală: prin învăluire. Era o eludare constantă a sistemului, o ofensivă ascunsă, plină de tactici și strategii subversive. De la furatul hîrtiei igienice din toaletele hotelurilor, de pildă (oricît de incredibil și meschin ar suna azi), la vîndutul săpunului și tacîmurilor de plastic din avion, pînă la copiatul și chiulitul de la școală – în condițiile în care tot ce învățai, o făceai, de fapt, la meditații, în sistemul privat de învățămînt paralel –, la mituitul, despre care am mai scris, al vînzătorilor de la Alimentara, al funcționarilor publici, ba chiar și al medicilor pentru a obține diverse produse, acte, concedii.

După ’89, mereu apăreau mirări legate de modul în care „românii” (așa se spunea în diverse comentarii și emisiuni) tratau spațiul public. Lăsau, de pildă, gunoiul cu zilele în anumite locuri. Nu îngrijeau în nici un fel grădinile, spațiile verzi din fața blocurilor, dintre blocuri. Aruncau hîrtii pe jos și-i durea-n cot de cîinii vagabonzi care deveniseră o amenințare. Parcau mașinile pe trotuar, nelăsîndu-le pietonilor, de multe ori, nici un loc de trecere. Făceau toate astea, evident, fără să se gîndească, instinctiv. Desigur, din nesimțire și proastă creștere, în mare parte. Din lipsă de practici civice și de precedente, din lipsă de educație în domeniul ăsta, care pentru cei mai mulți dintre ei era inexistent.

Dar și, în mare parte, din lipsă de încredere în sistem. Lipsă perpetuată de pe vremea lui Ceaușescu, rămasă undeva în mințile și în fricile oamenilor. Exteriorul, spațiul public, tot ce se afla dincolo de locuințele personale, dincolo de familia fiecăruia dintre noi, nu era ceva cu care simțeam nevoia să empatizăm. Nu era ceva pe care-l consideram noi, cei trăiți în comunism, al nostru și pe care voiam să-l îmbunătățim, să-l ajutăm să se dezvolte și să înflorească. Ci rămăsese ceva străin. Chiar dușman, care ne agresa și de care simțeam nevoia să ne apărăm.

Despre asta, mai multe într-un articol viitor. Dar și despre alte mentalități de atunci.