Memorie, uitare

4 iunie 2019   Societate

Ducem cu noi mai multe tipuri de memorii. Unii au în ei hărți clare cu întîmplările trecute desenate apăsat, cu orașele, tîrgurile și cătunele unor amintiri distincte înșurubate bine pe foița asta fină, cu răscrucile din care ies și intră poveștile esențiale, dar și cele mediocre, clare și limpezi. Pentru alții, harta memoriei arată ca o pînză de păianjen care a prins în țesătura ei lipicioasă toate sufletele vii care au îndrăznit să se apropie. Spre marginile ei zac victimele devorate la începuturi – biete coji din care s-a mîncat interiorul, mațele, organele, creierul au fost dizolvate și apoi sorbite, exoschelete inutile cu piciorușele crocante tremurînd la cea mai mică adiere de vînt. Cum înaintezi spre centrul pînzei de păianjen, cadavrele amintirilor sînt tot mai proaspete, iar o întîmplare încă vie tocmai e înfășurată metodic în fir lipicios. Va fi consumată curînd.

Alții duc cu ei o memorie șvaițer. Blocul lucios de brînză e obturat de cratere mari și mici în care unele întîmplări cad și nu se mai întorc niciodată. Memoria bebelușilor e un univers neexplodat, a mea e un univers explodat care s-a așezat în haos.

Întîmplările și amintirile stau vraiște într-o hartă cu multiple dimensiuni pe care încă nu o înțeleg cum trebuie, linia timpului e frîntă și mă aruncă înainte și înapoi, dincolo de logica comună. De unde stau eu acum, știu că sînt în depărtare galaxii extraordinare ale memoriei mele la care nu am acces, teribile găuri negre care au supt definitiv amintiri rușinoase, umilințe mărunte, beții în adolescență și toate lucrurile nespuse. Mai știu că sînt – căci se văd cu ochiul liber – sori, nebuloase, comete și meteoriți mici pe care am jurat că n-o să-i uit, dar cum mi-au trecut vîjîind de ureche, cum au și dispărut mut în catifeaua neagră a memoriei mele.

Am prieteni pe care trebuie că îi enervez teribil cu uitarea asta a mea, cu neputința de a-mi aminti întîmplări care ne-au unit, ne-au făcut să rîdem în hohote sau să ne enervăm unii pe alții. „Hai, măă, nu mai știi cînd ne-a dat diriga afară de la ora de mate că nu mai puteam de rîs de la bancul ăla cu bufnița?“, mă întreabă buna mea prietenă, iar eu mă uit la ea cu o prospețime tîmpă în ochi. „Ne-a dat afară“, continuă ea, „iar apoi tu, tîrșăloasă cum ești, ai zis să ne ducem să ne cerem scuze. Și ne-am dus, diriga ne-a iertat, dar cînd ne-a zis «Bine, vă iert, dar nu știți ce ați pierdut la oră: Cercul lui Euler!»“, pe noi ne-a năpădit iar un rîs incontrolabil, din ăla care te bușește ca un tren și n-ai cum să-i reziști, orice ai face. Iar diriga ne-a dat iar afară, din cancelarie, de data asta.

Amintiri din copilăria mică am destul de multe, țin minte chiar cîteva vise din perioada aia, îmi țin minte rochițele pe care mi le cosea maică-mea. Țesăturile sînt încă vii în capul meu – un roșu profund cu buchețele de flori mici, albe, alte flori galben-pai pe o rochie albă încheiată cu șnurulețe la pieptar, un palton portocaliu din blană scurtă, artificială, în care arătam ca un urs împăiat. Am și o poză îmbrăcată în paltonul ăla: stau, pe punctul de a izbucni în plîns, lîngă un Moș Crăciun șleampăt, cu o barbă improbabilă pusă strîmb pe o față smeadă. Răsar apoi ici și colo o ceșcuță minusculă de porțelan, pictată cu trandafiri roz, din care-mi dădea bunică-mea să beau cafea diluată și foarte dulce, o căzătură dureroasă și o compunere pe care am făcut-o într-a cincea despre un oropsit în zdrențe, cu ochii foarte albaștri.

Memoria mea devine din ce în ce mai rară spre liceu, iar in facultate e un blank aproape total. Nu-mi amintesc cursuri, ore, profesori, majoritatea colegilor. Sînt cîțiva cu care am păstrat legătura pînă acum, res-tul mi se amestecă în cap ca un personaj cu o mie de capete. Totul a căzut într-o gaură neagră din care încearcă să se cațere spre lumină, în pofida tuturor legilor universului, niște fragmente dintr-un seminar despre poezia onirică și o pereche de bocanci cu botul de metal.

O să alunec la final, ca bunicul, într-o demență senilă calmă, și o să stau cu orele într-un fotoliu să mă uit la frunzele unui oțetar. Probabil că asta e fericirea. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.

Mai multe