Memorie

Mi-am făcut un culcuş cald în pămîntul uscat ca iasca, prăfos, de sub aracii de vie. Îmi imaginez că mă ascund într-o pădure imensă şi mă uit în sus printre frunzele zimţate şi ciorchinii încă verzii unii, rumeiori pe-o parte alţii, spre un cer de august fără de cusur. Sînt atît de singură şi e atît de linişte, că un lătrat îndepărtat de cîine pare inventat; un greiere sau un alt soi de lăcustă ţistuie o singură dată şi tace de frică. 

Stau în cuibul ăsta de pămînt prăfos, am 10 ani şi n-am memorie conştientă încă. Nu are cum să mă intereseze acum cine sînt şi de unde vin, nu-mi pasă de istoria nasoală a familiei mele pribege de acum trei generaţii. Eu sînt acum aici, sînt în vacanţa de vară, şcoala e încă departe, la Bucureşti. 

În perioada asta din viaţă, cum voi toţi veţi fi avut, am mîinile pătate cu: dude, nuci, pămînt, struguri, iarbă, cireşe, rugină, găinaţ şi polen. Mă joc din tot sufletul, cu ardoare, iar victoriile şi înfrîngerile pe maidanul de joacă sînt teribil de importante. Cele mai importante. Ele ard acolo, imediat, repede, în mica mea viaţă şi sînt la fel de definitiv uitate peste cîteva ore. 

Sînt un copil normal, inconştient ca orice copil, cu ceva personalitate, teribil de enervant probabil, caraghios în implicarea cu care vreau să fac lucruri care nu-s de nasul meu de cele mai multe ori. Ca voi, pe la 10 ani. Trăiesc ca un fluture, ca o muscă, pe intervale şi anotimpuri, simt primar, cu ochii şi cu nasul primăvara şi vara, şi toamna, şi iarna. Citesc Poveşti nemuritoare şi n-am încă exerciţiul vital al memoriei asumate. 

Cu mine deodată, pe măsură ce înaintez în copilărie şi urc spre adolescenţă, unii adulţi încep drumul invers, spre rafinarea memoriei. Pe măsură ce ritmul lor încetineşte şi pe măsură ce devin mult prea obosiţi ca să mai vrea să-i placă toată lumea, adulţii ăştia încep să se uite în urmă. Ce am fost? Ce am făcut? La ce bun? Unii devin din ce în ce mai buni în a rememora, dar sfîrşesc prin a umple capul nepoţilor cu aceleaşi povestiri pe care toată lumea le ştie deja pe de rost. Pentru alţii, amintirea şi tot ce aduce cu ea o memorie vie e o rană deschisă şi supurîndă. Apropierea de ea, o eventuală atingere inconştientă trezeşte un icnet de durere sau o eternă acreală. Se poate scăpa de chin dacă te învălui în uitare ca într-o pătură caldă. E tare la îndemînă şi mulţi o fac. 

În fine, sînt şi cei care reuşesc să facă ceva bun din înţelegerea trecutului, din recuperarea lui, din reînvierea şi reinterpretarea memoriei. Sînt cei care reuşesc să nu repete aceleaşi şi aceleaşi greşeli. Sînt cei care nu se ascund. Sînt cei care-şi amintesc că dacă paşti caprele la infinit pe acelaşi pămînt din care sugi toată seva, de pe care tai toţi copacii, ăla o să se prăbuşească într-o zi pe tine şi o să laşi în urmă un deşert. Sînt cei care îşi amintesc că o singură palmă pe obrazul unui nevinovat, doar pentru că-i străin, de altă religie, prea puţin blond şi în general altfel, a dus la zeci de milioane de morţi. Sînt cei care încearcă să-şi înţeleagă istoria personală, dar şi a patriei în care au crescut şi să înveţe ceva din asta. Iar cînd memoria reuşeşte a fi recuperată colectiv, sistematic, se va alege ceva bun de acel loc şi de acei oameni. 

Pierderea amintirilor şi a memoriei individuale, în destinul personal al cuiva care se apropie de final, e altă imagine dezolantă a umanităţii făcute franjuri. O familie în care există un bolnav de Alzheimer e bîntuită de neputinţă şi de nesfîrşita tristeţe de a-l vedea pe cel iubit nelocuit de nimic. Căzînd din ce în ce mai adînc într-un abis degradant. Sînt multe feluri în care omenirea îşi poate pierde memoria, fiecare la fel de dezolant. 

Uite, eu mi-am amintit zilele trecute de mîinile murdare de cînd eram mică. De lipsa de memorie din copilărie, dar şi din viaţa adultă. M-am gîndit că poate a venit momentul să încep să recuperez. Şi asta începe cu cea mai sinceră întrebare şi cu cel mai sincer răspuns: ce fac cel mai des? Păi, ce să fac, uit. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.