Medii competitive

Cunosc oameni care se hrănesc din competiție. De orice fel. Înfloresc în mediile astea ca o plantă carnivoră supradimensionată. O văd: gura vegetală cu dinți mărunți, ascuțiți, petale colorate aproape indecent de un violet aprins, brațele lungi cu frunze cărnoase, ovale, care se unduiesc aproape imperceptibil pînă cînd încremenesc brusc, la apropierea unei muște inconștiente.

Competiția începe la școală cu bătălia pe note și calificative, premii și ce s-o mai oferi acum drept răsplată. De altfel, cred că perioada mea cea mai bătăioasă s-a consumat prin clasele întîi și a doua cînd țin minte că ieșeam pe jumate din bănci cu mîinile pe sus ca să răspundem primii la întrebările învățătoarei. Gigel are o sanie maro. Ce fel de sanie are Gigel? – ne întreba probabil învățătoarea. Zburam afară din bancă cu două degete pe sus, roșii la față, eu cu bentița strîmbată pe un breton incert, cu fundele alea obligatorii cusute pe ea zborșite în toate direcțiile: Tovarășa! Tovarășa! (se petrecea, desigur, înainte de ʼ89), țipam fiecare în speranța că femeia o să ne desemneze pe noi să spunem înțelepciunea: Gigel are o sanie maro. Satisfacția răspunsului bine dat! Mîndria care umplea pieptul uniformei pepit! Premiile la compuneri, olimpiade și la versificație explozivă despre mîndria de a aparține Școlii generale numărul 36 din cartierul Berceni!

Spiritul ăsta competitiv a început să se înmoaie încetul cu încetul, iar prin liceu s-a ofilit pe de-a-ntregul. Exista un oarecare grup care se pretindea a fi prea cool ca să mai fluture mîinile pe sus și de ăla m-am lipit și eu. Nu știu cît de cool eram, prea puțin, probabil, cert e că părea comod. Competiția se mutase însă pe haine, rochii și pantofi cu toc. Extenuant, vă zic. Am încercat un pic să joc în liga asta, dar nu m-au ținut puterile și nici salariile de profesori ale alor mei. Noroc că în grunge-rock-ul adoptat repede nu ieșeai dintr-o pereche de blugi și de bocanci.

În facultate, așijderea. M-am prelins cu un oarecare interes pe la cursuri și seminarii, la cele care chiar mi-au plăcut nu am lipsit aproape deloc, am priceput ce era de priceput, am citit ce era de citit și alte cîteva total pe lîngă, dar în ochii profesorilor mei eram una dintre umbrele fade așezate în fundul sălii. Mute ca moartea atunci cînd nu era musai să vorbești. Aveam colegi de serie care vorbeau necontenit la seminarii, care puneau întrebări din care vedeai dorința clară de comunicare cu profesorul și un interes aproape contondent pentru orice. Numai că, vedeți, nu era cool să te înfigi așa. Așa credea grupul loazelor pretins inteligente din care mă revendicam. Am rîs împreună de pulovărașele tricotate ale fetelor harnice venite din provincie, iar acum mi-e rușine de asta.

Competiția pentru orice m-a speriat dintotdeauna. Uite, acum îmi pare rău că nu existau și pe vremea generalei mele școli Waldorf și ce s-o mai fi inventat între timp, ca să lași copilul un pic mai liber, să-l ghidezi pe nesimțite spre ce i-o cădea lui bine, fără bicele notelor și ale mediilor și ale examenelor plesnind pe spate. Habar n-am ce s-ar fi ales de mine, probabil că nu mare lucru, dar măcar nu m-aș mai fi stresat atît. Căci, fir-ar să fie, sînt fundamental conștiincioasă. O să ar brazda pe care trebuie s-o ar pînă la capăt, ca o vită cuminte. Simțul datoriei e blestemul cu care o să mor.

Dar cîteva chestii nu am cum să le fac niciodată. N-o să mor cu capul pe birou în zeci de extra-ore de muncă doar ca să dau bine în ochii vreunui șef. În competiția asta nu mă bag. Și nici n-o să pot recita prin ședințe texte motivaționale despre cultura organizației, pentru că mă va buși rîsul. Nu pot să pun piedică cuiva ca să mă cațăr în spatele lui. Și nici ideile altuia n-am să le fur ca să le vînd ca pe ale mele. Înțeleg că așa se face. Dacă asta e competiția, ducă-se. Gigel are o sanie maro. După o grămadă de ani de semicompetiții, o să îi las pe alții să dea răspunsul corect. Hai, că e simplu.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.