Medicina suspiciunii

Medicii primesc tot mai des de la pacienți și de la rudele acestora mesaje cu sicrie și spînzurători. Violența împotriva personalului medical a crescut odată cu epidemia de coronavirus, fiind întîlnită în serviciile de urgență, în secțiile COVID sau în cabinetele medicilor de familie mai frecvent decît realizează majoritatea românilor. După o scurtă lună de miere, în primăvara anului 2020, în care ambulanțele erau aplaudate pe străzi și declarațiile televizate ale medicilor înlăcrimau ochii privitorilor, neîncrederea în sistemul sanitar a reapărut, fortificată, alunecînd des în suspiciuni iraționale. Violența și îngrijirea sănătății, la prima vedere o contradicție în termeni, este o expresie factuală cotidiană în spitalele românești.

Creșterea considerabilă a abuzurilor și amenințărilor la adresa oamenilor de știință, a medicilor, a persoanelor publice prezente în combaterea acestei pandemii a fost semnalată în întreaga lume, ca un fenomen nou și nedorit. Ea este prezentă și la noi, avînd accente etnocomportamentale specifice.

La Spitalul Giurgiu, pacienții filmează asistentele medicale în timp ce administrează medicamentele, de teamă că acestea le vor face rău. La Institutul „Marius Nasta” din București, un grup de oameni a spart ferestrele Terapiei Intensive, încercînd să pătrundă înăuntru ca să își salveze un apropiat din mîinile doctorilor. La Spitalul Colentina, amenințările cu moartea la adresa personalului sanitar sînt reclamate poliției frecvent. La Rîmnicu Sărat, asistentele sînt închise într-un salon de către un pacient nemulțumit, care se laudă că în trecut a ucis trei oameni, iar la Cernavodă, un tînăr cu un cuțit în mînă le cere doctorilor să-l îngrijească mai bine pe tatăl lui. Unei infecționiste din Constanța i se transmite să aibă grijă, că are copil acasă, iar la Abrud, un pacient amenință că va da foc locuinței medicului de gardă. Alături de aceste fapte, semnalate de presă, numărul mesajelor și postărilor adresate personalului sanitar, care includ amenințări cu acte de violență sexuală, amenințări cu moartea, sicrie și spînzurători este foarte mare, imposibil de contabilizat.

Încrederea este temelia, ingredientul cel mai important, catalizatorul oricărui act medical. Neîncrederea în doctori, pe de altă parte, este la fel de veche ca și medicina. Rațiunea rezistă atitudinii de neglijare a oricărei circumspecții și de abandonare a vieții tale sau a celor dragi în deciziile și acțiunile altuia, ale doctorului. Paradoxal, pe măsură ce medicina se bazează tot mai mult pe date științifice valide, ea stîrnește mai mult scepticism, din model al relației de încredere fiind retrogradată pe treptele neîncrederii. Această ambivalență a relației medic-pacient este cunoscută și întîlnită zilnic de doctori. Dar evoluția acestei neîncrederi în suspiciunea că medicii îți vor face rău intenționat, că te vor omorî, petrecută în cursul acestei epidemii de COVID, este neașteptată și amară pentru personalul sanitar. Sute de oameni răspund postării unei femei, îndurerată de moartea de COVID a părintelui ei, explicîndu-i că decesul s-a produs din cauza spitalizării, medicii fiind numiți „criminali”, care „ucid” pacienți. Un teleormănean se răstește la ambulanțierii veniți să-l ajute: „Plecați din casă! Nu vreau să merg la spital, că mă omorîți!”.

Personalul medical e obișnuit cu violența. Bolile psihice, alcoolul, drogurile, tulburările de personalitate sînt cauze care țin de pacient, iar frustrările legate de accesul la îngrijirea medicală, timpii de așteptare, refuzul unui anumit serviciu solicitat sînt cauze contextuale ale violenței din spitale. Atitudinea belicoasă, lipsită de empatie a unor doctori poate fi scînteia care aprinde în unii pacienți praful de pușcă. Printre cauzele generale socio-culturale atribuibile violenței din spitalele noastre pot fi indicate neîncrederea cronică în sistemul sanitar, mai ales a generațiilor care au trăit în comunism, și comportamentul de utilizator, de consumator de sănătate al noilor generații, care încurajează atitudinea de reclamant. Epidemia de COVID nu numai că a crescut, neașteptat, nivelul violenței în îngrijirea medicală, dar a adus și noi motive pentru aceasta, unele șocante pentru medici.

Imprevizibilă, implacabilă și greu de înțeles, asemenea oricărui dezastru, această epidemie pare că a profitat de defectele noastre, ale românilor, încurajîndu-le să se exprime. Neîncrederea în oameni, respingerea a orice ni se pare îndepărtat sau străin, managementul lacrimal al înfruntărilor vieții, care anesteziază gîndirea, dificultatea de a ne accepta vulnerabilitatea sînt cauze ale creșterii paradoxale a violenței față de personalul medical, tocmai în aceste zile în care serviciile lui sînt atît de necesare.

Mulți români sînt suspicioși față de cei care nu sînt de-ai noștri. Dacă nu știi pe nimeni la spitalul unde e internat tatăl tău, să ai și tu pe cineva de-al tău înăuntru, ești de la început neliniștit privind îngrijirea medicală acordată, suspicios față de informațiile primite și gata să-ți sară țandăra ori de cîte ori situațiile nu se potrivesc cu propria ta viziune despre medicină, despre lume. Bănuiala ineptă că medicii germani vor face experimente cu rudele lor bolnave de COVID, în stare gravă, a determinat cîteva familii să împiedice transportul acestora la Hamburg, unde șansele lor de salvare ar fi fost mai mari.

Panorama reacțiilor impulsive ale unor români ajunși față în față cu această boală este uluitoare. Un pacient respinge violent leucoplastul care îi fixează branula, motivînd că se simte legat. Oxigenoterapia, cel mai important sprijin oferit bolnavilor cu pneumonie COVID, este refuzată vehement de mulți pacienți care abia respiră, convinși că această procedură reprezintă un mod prin care doctorii le fac rău intenționat. Fratele unui pacient, internat cu COVID într-o clinică clujeană, primește permisiunea de a-l vizita și, de îndată ce ajunge în salon, busculează medicul și asistentele și smulge masca de oxigen de pe fața bolnavului semiconștient, amenințînd că îi omoară pe toți cei care vor încerca să repoziționeze acea mască. Numerele de pe ecranul monitorului scad rapid și medicii îl avertizează că, dacă se va ajunge la un anumit prag, la o anumită cifră, fratele lui ar putea muri. Omul continuă să se opună violent, convins că tocmai întreruperea oxigenului, la un bolnav care nu poate supraviețui fără acel oxigen, îl va vindeca. Imposibilul nu pare ilogic la acești conaționali. Ei iau decizii nu bazîndu-se pe cifre, ci pe poveștile pe care le aud. Atașamentul față de propriile fantasme, întreținute de mediile consensuale ignorante la care a aderat, îi permite probabil acestui om supraviețuirea în situația-limită în care a ajuns, periclitînd-o, însă, pe a fratelui lui. Gîndirea intuitivă, emoțională a acestor oameni, întunecată de rețelele sociale, clachează în condiții de incertitudine, crescîndu-le irascibilitatea și împiedicîndu-i să evalueze importanța relativă a lucrurilor.

În jargonul medical îi numim pe acești bolnavi, plini de animozități, pacienți „dificili” sau pacienți-„problemă” și orice doctor are experiența relației aparte cu aceștia. Medicul are capacitatea de a simți slăbiciunea pacientului său, oricare ar fi aceasta, și consideră ca o datorie să arate empatie față de ea. E dificil, totuși, de înțeles slăbiciunea oamenilor adunați în curtea Spitalului Bacău, care scandează „Asasinii!”, privindu-i direct în ochi pe medicii care le îngrijesc rudele. Iar pentru medicii germani, veniți să ajute niște oameni grav bolnavi, reproșul familiilor acestora că au venit doar ca să facă experimente pe rudele lor a fost mai mult decît o problemă, o dificultate, a fost o întoarcere în Evul Mediu.

Majoritatea bolnavilor au încredere în medicii cărora le solicită ajutorul. Aștept rezultatele unor sondaje de opinie publică, dar am convingerea că încrederea în știință și în medicină a crescut în acești doi ani. Pe de altă parte, epidemia, departe de a uniformiza poziția față de sistemul sanitar, față de știința medicală, pare că a adîncit o nouă falie în societatea noastră, întărind atît convingerile celor suspicioși, ale adepților conspiraționismului, ai existenței unei dictaturi medicale, ale celor plini de ostilități resentimentare față de personalul medical, dar și pe cele ale majorității oamenilor, care au înțeles mai bine posibilitățile științei medicale și nevoia de a ne lega speranțele de vindecare de aceasta.

Epidemia de coronavirus va trece, dar mă tem că va rămîne o epidemie de suferință morală a medicilor, dincolo de epuizarea fizică, determinată de numărul mare de morți la care au asistat, concomitent cu ostilitatea multora împotriva lor, care le neagă eforturile făcute pentru a-i salva pe acei oameni. Românii puși mereu pe harță în departamentele de urgență sau de terapie intensivă, unde ei sau rudele lor sînt ajutați să treacă peste această teribilă boală, par să urmeze cu toții sugestia lui Alexandre Dumas, aceea că sînt unele servicii atît de mari, încît nu le poți plăti decît cu ingratitudine.

Nicolae Rednic este medic.

Foto: wikimedia commons