Maternitate

La un moment dat, am fost programată pur și simplu ca ființișoara din mine să fie extrasă. Atît de simplu: s-a stabilit o dată, o procedură și am fost lăsată în așteptarea ei. 

Lucrurile au mers lin, aș zice. Cu excepția unei viroze, pe care am tratat-o doar cu vitamina C și cu leacuri băbești, și a unei indigestii din cauza unei pizze a anilor tulburi, nu pot spune că mi-a fost greu în timpul sarcinii. Dimpotrivă, mi-a fost nesperat de ușor. 

Micul alien din mine nu mai era deloc alien. Îl simțeam tot mai familiar și ne-mprieteniserăm de-a binelea. Faptul că mă făceam tot mai rotundă nu mă-nspăimînta cine știe ce. Și nici că nu mai puteam să beau cafea adevărată ori alcool, sau să dorm în orice poziție. Nimic din toate astea nu avea cine știe ce importanță. Pentru că, ori de cîte ori ființișoara dădea cîte un semn în marsupiul interior, știam că nu am de ce să mă îngrijorez. Că totul e „conform planului”. Că lumea merge înainte.

Cum spuneam, am fost programată cînd s-a considerat că e sorocul. Nu am trecut prin nici una din durerile facerii, pe care le-am auzit doar din povești ori le-am văzut în filme. Mi-am făcut bagajul, m-am îmbrăcat cu aceeași rochie bleumarin marinar, cu guler alb, luată de pe tarabele de pe lîngă Paris, rochia mea norocoasă. Și am ajuns la maternitate.

Acolo, pentru că doctorul cu care urma să nasc era specialist în sterilitate, m-au repartizat, în noaptea de dinainte de cezariană, în salonul lui. Salonul lui era unul de vreo – nu mai știu – patru-cinci persoane, sau chiar șase. Toate erau femei care se internaseră pentru diverse tratamente care să le ajute să nască. Apariția mea, cu burta-mi imensă, în care se zbătea ființișoara gata să iasă, a produs rumoare. 

Rumoare care nu s-a manifestat decît vag într-un mod zgomotos, dar, de fapt, mai dureros. Au fost privirile. Le-am simțit pe toate, adunate, ca pe niște săgeți în burta de lup de treabă. Le-am simțit îndreptate spre sau poate mai curînd împotriva ființișoarei care urma să iasă din burta reglementar spintecată a doua zi. Nu cred în deochi, în ochiul rău și-n altele asemenea. Dar atunci am crezut. 

Nici nu aveam cum să nu cred. Eram oricum „a nervous wreck” sau, cum s-ar spune astăzi, prea încărcată emoțional. Dar nici n-aveam cum să nu fiu: după cele cam nouă luni de mister și speranță, urma ca, în sfîrșit, să știu. Să știu cum arată micul alien care m-a populat, cu atîta grație și delicatețe, în tot acel timp. Să-l văd cu propriii-mi ochi și să-l îmbrățișez cu propriile-mi brațe. Aveam, în sinea mea, totală încredere în varianta mea de Scufiță Roșie. Nu mă îndoiam că micuța creatură va fi nu pe măsura așteptărilor, căci nu aveam neapărat unele. Ci că va fi pe linia ei, în același fel de armonie cu mine. Că nu va fi o surpriză. 

Dar nu era doar atît. De aici porneau încrengături mai încîlcite, precum hățișurile care crescuseră în jurul palatului Frumoasei din Pădurea Adormită cînd prințul ajunsese, în sfîrșit, prin preajmă s-o salveze. Mă întrebam, direct sau nu, dacă și cum voi face față. Nu neapărat ființișoarei, pe care n-o puteam privi decît cu duioșie nemărginită. Ci întregii situații. Unei schimbări uriașe, pînă la urmă, în viața mea pînă atunci liniștită și destul de poetică. Cum mi se va schimba viața. 

Iar ochii îndreptați, de fapt, inocent, dintr-o uimire legitimă asupra mea, nu făceau decît să-mi accentueze aceste întrebări și, de fapt, temeri. Mă aflam nu în fața potecii cu cărămizi galbene din Vrăjitorul din Oz, nici măcar în fața unui drum desfundat, plin de noroaie și hîrtoape. Se întrevedea doar o vagă cărare în ceață. De fapt, habar n-aveam cum va fi drumul.

Voi povesti mai departe în articolul viitor.