Vocea lui Dan Voiculescu
Giovanni Sartori observa, în volumul său Homo videns, că televiziunea are un cuvînt decisiv de spus în privinţa votului, dar că ea personalizează alegerile. „Pe micul ecran vedem persoane, nu programe de partid“ – spunea el. „Video-politica tinde să distrugă – mai mult sau mai puţin, în funcţie de loc – partidul“, de aceea „puterea micului ecran este mai mică cînd votul se dă pe liste de partid şi se simte în largul său cînd sistemul electoral este şi el personalizat, adică cînd se votează în colegii uninominale, pe candidaţi individuali“. (În paranteză fie spus, iată că sistemul nostru electoral s-a adaptat şi el la cerinţele televiziunii.)
Lucrul pe care-l afirma Giovanni Sartori se verifică în istoria postrevoluţionară a televiziunii de la noi. Mai ţineţi minte cînd Antena 1 făcea o publicitate deşănţată pentru Partidul Umanist Român şi mai apoi pentru Partidul Conservator, formaţiunea lui Dan Voiculescu? Nu era emisiune de ştiri în care să nu aflăm ce lucruri bune şi umaniste a mai făcut partidul patronului, ce vizite de lucru în teritoriu au mai efectuat liderii lui şi cum au fost primiţi acolo cu pîine şi cu sare, de către poporul entuziast. Rezultatul unei asemenea campanii? Cu toţi steroizii mediatici, PUR-ul şi apoi PC-ul au avut, de fiecare dată, scoruri electorale mediocre.
Propaganda a început să fie eficientă numai cînd s-a trecut de la partid la persoană. Nu cred că au făcut-o calculat, ci totul a ţinut de întîmplare şi de umorile patronului Voiculescu. Pur şi simplu, şefului i-a căşunat pe Traian Băsescu. Nu ştim de ce (că l-a numit „soluţia imorală“, că i-a scos dosarul prin care se dovedea că a fost turnător, că-i zice Felix) şi nici măcar nu mai contează de la ce s-au luat. Fapt este că Antenele au început să tragă susţinut într-un singur om: Băsescu. Iar această strategie de luptă a fost foarte eficientă. La ce afirma Giovanni Sartori, s-ar putea adăuga: dacă nu ai un individ pe care să-l promovezi cu asiduitate, găseşte-ţi un adversar pe care să-l supui tirului în fiecare zi. De aici, drumul spre victorie va fi sigur. Sartori observă că televiziunea anihilează în telespectator discernămîntul, cel pe care se bazează alegerea. „Nu contează că imaginile pot să înşele mai mult decît cuvintele. Fapt este că ochiul crede în ceea ce vede. Ceea ce vede pare «real» şi, implicit, pare adevărat“, scria el în Homo videns. Această stare de lucruri afectează, desigur, democraţia, pentru că ea depinde de buna funcţionare a opiniei publice: „videocraţia fabrică în permanenţă o opinie puternic hetero-dirijată, care în aparenţă întăreşte, dar în esenţă goleşte de conţinut democraţia ca guvernare a opiniei. Pentru că televiziunea se exhibă ca purtător de cuvînt al unei opinii publice care în realitate este ecoul propriei sale voci“.
Putem considera, deci, că Dan Voiculescu şi-a găsit pînă la urmă vocea. Una care să rezoneze în rîndul publicului şi care să fie considerată de acesta vocea proprie. Dacă ar fi jucat pe cartea cultului personalităţii, ar fi pierdut cu siguranţă. S-au văzut reacţiile publicului la o asemenea strategie acum un an şi ceva, cînd Mihai Gâdea i-a făcut cadou şefului său un documentar-portret şi apoi o emisiune întreagă, în care i se ridicau osanale lui Voiculescu mai ceva ca lui Ceauşescu, în anii ’80. Nimeni nu l-a creditat atunci pe Gâdea şi cu toţii au fost conştienţi de manipularea grosolană. Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cînd îl atacă pe Traian Băsescu. Oricît de gogonată ar fi acuza (căci, deşi Băsescu are destule bube, cei de la Antena 3 nu se mulţumesc să prezinte lucrurile cinstit şi plusează din greu de la ei), publicul o va înghiţi fără nici o problemă. Pe nemestecate că e deja mestecată de alţii. Şi va avea impresia că se hrăneşte cu lucruri sănătoase. Problema e că, mai devreme sau mai tîrziu, vom vedea şi efectele sociale ale unei astfel de alimentaţii „sănătoase“.