Vîrsta, o chestiune subiectivă

Cînd eram la grădiniță sau în clasele primare și cîntam faimosul șlagăr „Noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii…“, încercam să calculez (pe degete) ce vîrstă voi avea, de fapt, în anul 2000. 23 de ani. 23 de ani?! Prin urmare voi fi „bătrînă“ – mă întristam eu pe vremea aceea, cînd singura vîrstă acceptabilă a maturității mi se părea 18 ani. Mai erau mama și tata, un pic peste 30, dar părinții nu se pun. Și bunicii. Să-i lăsăm în pace. La 70 de ani, ei erau cu adevărat matusalemici. Și eterni, pentru că în mintea unui copil moartea pare de-a dreptul ridicolă și imposibilă. Pentru un copil, bunicii s-au născut deja bătrîni și așa vor rămîne mereu.

De altfel, anul 2000 și mult așteptatul mileniu III ni se păreau, tuturor copiilor, ceva ce ținea de domeniul science-fiction. Timpul din Războiul stelelor, cînd îi vom fi întîlnit deja pe marțieni și alți extratereștri și ne vom fi obișnuit cu zborurile interplanetare. Nu s-a întîmplat așa. Mă uit acum la filmele SF din anii ’80 a căror acțiune se petrece în anul 2000 și îmi vine să rîd. Navetele de carton, becuțelele de 2 wați de pe bord, care pîlpîie, computerele cu ecrane ca acelea ale televizoarelor Elcrom. Și efectele de tip hocus-pocus. Nu poți să „construiești“ viitorul dacă n-ai la îndemînă resurse în prezent. Desigur, imaginația nu costă nimic.

În liceu, dacă în clasa a IX-a vreo colegă avea un iubit de a XII-a, cînd noi, celelalte, abia dacă îndrăzneam să ne uităm la mucoșii de vîrsta noastră, era privită cu admirație și invidie. Cu siguranță că‑și începuse deja viața sexuală, însă fata aceea învăluită în mister nu cobora nicio­dată de pe soclul ei ca ne împărtășească și nouă secretele. Nu făcea parte din gașca noastră, ieșea în oraș cu iubitul ei și cu prieteni de vîrsta lui. Era din cu totul alt film. Și ne tot zgîiam la ea ca la o vedetă de cinema, întrebîndu-ne: oare ce are tipa asta în plus față de noi? Ce o face mai femeie și pe placul „masculilor“ de a XII-a? Însă dacă aceeași fată de a IX-a avea un gagiu la facultate sau mai rău, în cîmpul muncii, totul era cît se poate de clar: era curvă. Își „vindea“ nurii pentru diferite avantaje – tipul o aștepta cu mașina la liceu, o scotea la cină, căci nu mîncau ei un pateu și un covrig de la patiseria din colț, îi cumpăra țoale și bijuterii. Altfel n-ar fi acceptat pe lîngă ea un bărbat atît de bătrîn. Un moș libidinos – ăsta era iubitul ei.

Pe la 17 ani, percepția începea din nou să se schimbe. Dacă aveai un iubit la facultate, era mișto. Însemna că te maturizasei, te lămurisei definitiv cum stătea treaba cu mucoșii de a XII-a, copilăroși și labili, erai stăpînă pe farmecele tale și pe un bărbat adevărat. Îți începusei viața sexuală cu simț al răspunderii și fără constrîngeri și le povesteai detalii picante celor care nu o făcuseră. Îmi amintesc și acum o scenă cu duioșie: „băieței“ proaspăt frezați și bărbieriți prin anul I și II de facultate (așa îi văd acum, desigur) care își așteptau iubitele liceence să iasă de la ore, cu cîte un trandafir în mînă. Aceștia erau bărbații cei adevărați după care tînjeam toate.

După 20 de ani, un prag care mă speria de-a dreptul era 30. Pînă la 30 puteai să faci din toate cîte un pic și de fapt nimic, să petreci pînă dimineață și a doua zi să n-ai nici pe dracu’, să te desparți și să te (re)cuplezi cu ușurință. În sfîrșit, o percepție corectă. La 20 de ani, 30 reprezenta, de fapt, începutul „îmbătrînirii“. (Ceea ce pe undeva e adevărat, din punct de vedere fiziologic. După 30, orice noapte pierdută începe să lase urme, la început subtile, apoi din ce în ce mai neplăcute. Și te gîndești deja la o stabilitate, pe toate planurile.) 30 de ani, ce vîrstă minunată! Ești copt la minte și într-o formă fizică perfectă. Angoasele legate de moarte, de declin sînt încă atît de departe. Ce-ți poți dori mai mult?

De altfel, după 30, diferențele de vîrstă încep în sfîrșit să se îndulcească. Doi-trei ani în plus sau în minus nu mai contează, ba chiar nici cinci sau zece. Te poți împrieteni cu oricine, indiferent de vîrstă, cu condiția să împărtășești aceleași sisteme de valori, te bucuri de o neașteptată diversitate socială, cunoști tot soiul de oameni, reevaluezi bărbații care, atunci cînd tu erai într-a IX-a, ei erau la facultate și îi redescoperi tineri, aproape de aceeași vîrstă cu tine, nu înțelegi de ce te speriau atît de mult, pășești ca prin vis spre pragul de 40, care ți se pare o nimica toată. Anii aceștia ai „maturității“ pur și simplu zboară. Acum e Paștele, mîine e Crăciunul. Iar dacă mai ai și copii, vîrstele se inversează de-a dreptul, retrăiești una sau mai multe copilării odată cu ei.

Nu pot să duc povestea mai departe, din cauza vîrstei pe care o am. Nu-mi pot imagina ce va fi dincolo de 40, deși am prieteni de 40, 50, 60 de ani care se simt perfect în pielea lor și nu-și doresc să se mai întoarcă la 20, o vîrstă ingrată. Pe părinții mei, care au un pic peste 65, îi văd încă tineri. Ei, la rîndul lor, cînd aud că mai moare vreunul de pînă în 80, spun: „Nu era așa bătrîn!“ Îmi dau seama că această chestiune a vîrstei e atît de subiectivă. Întîlnesc oameni trecuți de 60 care au un spirit atît de tînăr încît mi se pare extrem de nedrept faptul că mulți dintre noi sîntem, de fapt, doar niște copii încapsulați în trupuri care se degradează și care devin treptat neputincioase. Păcat că în acel profetic an 2000 pe care îl cîntam noi la grădiniță și care acum mi se pare deja îndepărtat nu s-a găsit și o metodă ca, la timpul potrivit, să fim transferați în alte trupuri.