Viorica, de profesie "femeie"
„De 20 de ani, eu lucrez în domeniul curăţeniei“ – se recomandă ea. Mică, neagră, trupul ei seamănă cu un urcior de lut. Burta îi e umflată „de la bere“ (Timişoreana, la PET), în cîmpul muncii bea cot la cot cu concubinul ei, care e zugrav. El zugrăveşte şi repară case, ea vine şi face curat după el, încă 100 de lei intră în bugetul familiei. „Eu să ştiţi că mă mişc repede!“ le promite „angajatorilor“ care s-au săturat deja de casa întoarsă cu fundu-n sus. Sosirea Vioricăi e o garanţie că acel întreg coşmar se va sfîrşi în curînd. Îţi cere mătură, mop, găleţi, detergent, soluţii de curăţat felurite şi comentează că toate-s proaste. „Dacă vreţi, vă aduc eu, de la mine de la ţară, o mătură bună... V-o fac cadou şi nu vă cer bani pe ea!“ (Are obiceiul de a vorbi în pleonasme, pentru a-şi întări spusele.)
Tot ce e la oraş nu e bun pentru Viorica. Mai puţin Oborul, unde găseşte tot ce-i place. „Cît aţi dat pe casa asta? Aşa mult?! Păi cu banii ăştia vă luaţi la noi, la Afumaţi, casă cu cinci sau şase camere, cu grădină, cu livadă...“ „Vă mai trebe capacul ăsta de vece?... Pot să-l iau eu, e bun la mine, la ţară!“ Viorica nu doar că face curat, dar te scapă şi de tot ce nu-ţi mai trebuie sau de ce presupune ea că nu mai ai nevoie. La început întreabă, dup-aia se face că uită sau nu mai vrea „să te deranjeze“ şi se goleşte casa în urma ei. E lună. Prosoape vechi, pantofi, o cratiţă arsă, o parte din colecţia Dilema (despre care a crezut că-s ziare „de aruncat“), un cleşte şi un patent cam ruginite, trafaletul şi pensulele pe care tu le-ai cumpărat (dacă ai terminat cu zugrăveala, ar fi stupid să le mai ţii, nu-i aşa?), o undiţă (unde să dai tu la peşte, pe asfalt?). Pe toate le găseşti la ea în sacoşă, dacă o verifici la plecare. Toate-s bune la ea, „la ţară“, toate lucruşoarele din casele celor de la oraş. „Păi, am crezut că nu vă mai trebe!“ Le înapoiază, oftînd.
Viorica face curat „prin mai multe căşi“, nu doar prin cele unde zugrăveşte soţu’. Poartă ochelari, că nu mai vede bine. „De la var! Mi-a intrat odată var într-un ochi şi n-am mai văzut cu el. Dup-aia mi-a intrat şi-n celălalt şi n-am mai văzut nimic. M-am operat şi mi-am pus ochelari.“ Nu-i stă rău cu ochelari, are o stranie alură intelectuală. Cînd bea bere la PET, în pauze, rîgîie discret.
Primul soţ al Vioricăi „s-a sinucis singur“, în urmă cu şapte ani. Şi aşa a rămas ea de pripas, cu cei trei băieţi pe care noul iubit, zugravul, i-a învăţat meserie şi i-a pus la muncă. Băiatul cel mare se pricepe un pic şi la instalaţii sanitare, mijlociul le are cu electricele, cel mic cară cu cîrca sacii de moloz şi vrea să dea la facultate, la Construcţii. Şi aşa alcătuiesc ei „o echipă“ – ai nevoie de ceva în casă, ei fac tot. O afacere de familie, iar Viorica e şefa. Îi admiri pe undeva, reuşesc să supravieţuiască pe spinarea celor care vor profesionişti, dar tocmesc cîrpaci, chiar o duc mai bine decît tine, acolo, la ei, „la ţară“.
Într-adevăr, Viorica „s-a mişcat repede“. În două ore, aparent a terminat. După ce pleacă, descoperi că totul e făcut de mîntuială, păianjenii continuă să-şi vadă de viaţa lor, prin colţurile întunecate. A reuşit să rupă, ea ştie cum, coada de la mop. S-a cocoţat pe un scaun înalt, s-a „deschilibrat“ şi a spart o lustră. „M-a lăsat Dumnezeu mică şi pitică, n-aveam cum să ajung la ea ca s-o curăţ!“ Aşadar, 100 de lei „munca ei“, plus încă 50 paguba, plus vreo duzină de obiecte şi obiecţele subtilizate, pe motiv că nu-ţi mai trebuie. Tragi adînc aer în piept şi te apuci să faci curat. După Viorica, cea care a făcut curat după zugravi.