Viaţa fără televizor

Au existat cîteva perioade în viaţa mea în care am funcţionat fără televizor. Acestea au fost prefigurate înainte de ’89, cînd trebuia să mă limitez la cele două ore ale televiziunii române, în timp ce toţi colegii mei se puteau uita şi la bulgari (nu ştiu de ce ai mei nu şi-au instalat niciodată antenă să prindă programele vecinilor de peste Dunăre, nici măcar un lighean de aluminiu, cum aveau cei mai mulţi). Prin urmare, am învăţat cuvintele bulgăreşti din poveştile colegilor de clasă: naruşenia (de la cei care se uitau la fotbal), lecanoşti deţa (de la cei care aveau norocul să vadă desenele animate), studio x (de la cei care se lăudau că au văzut nu ştiu ce film cu Alain Delon). În fine, studio x nu prea e în bulgară, dar la vremea aceea era un brand bulgăresc al cărui nume toţi îl rosteau cu admiraţie şi respect. În 1990, după Revoluţie, eram student şi stăteam într-un cămin din Grozăveşti. Nu aveam televizor, dar trăiam nemijlocit evenimentele care ar fi putut să fie transmise de TVR, dar nu se întîmpla asta din cauza ceţii. Am fost în stradă şi în ianuarie, cînd Iliescu a fost întrebat de o tanti isterică ce a făcut în ultimii cinci ani, şi în Piaţa Universităţii, cînd Marian Munteanu ne urla de la balcon "În genuuunchi! Cine nu se aşază în genunchi e securiiiist!" şi în iunie, cînd au venit băieţii cu gîrbace şi lămpaşe, iar eu, purtător de ochelari şi barbă, am scăpat cu fuga de interesul subit pe care-l aveau pentru mine. În vremea aceea, părinţii mei, care locuiesc în provincie, se uitau numai la televizor şi, cînd mergeam pe-acasă, aveam lungi discuţii cu ei, în care le explicam că Iliescu nu e chiar omul blînd şi zîmbitor pe care-l văd ei pe ecran şi că nici cei care se strîng în Piaţa Universităţii nu sînt drogaţi sau plătiţi cu dolarii lui Coposu. Desigur, discuţiile cu ai mei nu duceau la nici un rezultat şi se lăsau de fiecare dată cu ceartă. Pe la sfîrşitul anului 1998, mi s-a ars televizorul din cauza unei suprasarcini de pe reţeaua electrică şi, cum în momentul acela nu aveam bani să-mi cumpăr un altul, au urmat cîteva luni fără. În ianuarie ’99 a fost ultima mineriadă şi exact în zilele acelea mă lovise gripa. Eram la pat, cu temperatură de peste 40 de grade. Ţin minte că eram năuc de febră, dar stăteam cu urechea lipită de aparatul de radio, unde se comenta ca la fotbal cum înaintează minerii prin Valea Jiului şi trec de barajele de jandarmi, cum se tot apropie de Bucureşti sau cum se luptă la Costeşti. Odată cu "Pacea de la Cozia", febra mea a început să dea înapoi şi mi-a scăzut şi interesul pentru lucrurile extraordinare care se întîmplau în lume. Deşi nu realizam acest lucru, televizorul îmi lipsea, iar în acea perioadă am scris o proză care reproducea inconştient stilistica televizuală şi care e cel mai sîngeros text pe care l-am scris vreodată " cu organe amputate şi arteziene de sînge. Ultima perioadă fără televizor a fost în timpul unei burse de un an în Germania, în 2005. Urmăream ce se întîmpla în ţară pe ediţiile online ale ziarelor, dar la scurt timp mi-am dat seama că-mi scapă ceva, aşa că m-am lăsat păgubaş. Nu aveam acces la declaraţiile şi la zgîndăreala prin gard dintre Băsescu şi Tăriceanu şi nici la amplele dezbateri televizate care urmau. Am pierdut şi episodul în care Dana Războiu a fost alungată, cu scandal, de soţul ministru. Şi multe altele de genul acesta. În Germania, aveam program de scris (şi am terminat un roman) sau de mers pe bicicletă (şi parcurgeam zilnic între 30 şi 50 de kilometri). M-am întors cu o carte şi cu o condiţie fizică excelentă, dar eram total rupt de luptele care se dăduseră pe malurile Dîmboviţei. O vreme, colegii din presă au rîs de mine că descopeream, candid, lucruri care se încheiaseră de mult. Dar am recuperat, iar acum sînt conectat, prin televizor, la pulsul evenimentelor. Dacă o mai alungă şi actualul soţ pe sărmana Dana Războiu, voi afla asta în timp real.