Unde sînt oamenii de valoare?
M-a pus pe gînduri interesul oarecum neaşteptat al cititorilor faţă de „fetiţele corporatiste“ (dintr-un număr trecut al Dilemei…), mai ales că, la o primă vedere, pe lîngă ceea ce se întîmplă acum în Ucraina sau… în politica românească sau în fotbal, nu era vorba despre o temă „esenţială“. Însă tema poate deveni una esenţială dacă – aşa cum au sesizat şi unii cititori – priveşti din perspectiva valorii şi nonvalorii. Cine are succes, cine răzbeşte în viaţă – oamenii valoroşi sau cei lipsţi de valoare, într-o societate destul de neaşezată, ca să nu spunem primitivă, din acest punct de vedere, cel de a discerne valoarea? Că valoarea s-ar separa de mediocritate de la sine, ca uleiul de apă, eu una n-o mai cred de mult.
La un moment dat, am cunoscut un artist, un pictor. Băiat de la ţară, sărac, de printr-un sat din Moldova, era un talent nativ. Un talent mare – şi o ziceau cei care se pricep – care se naşte o dată la, să zicem, 50 de ani. Teoretic, avea nevoie doar de determinare şi de muncă, pentru a ajunge cunoscut, pentru a-şi confirma valoarea. A venit în Bucureşti, a picat de două ori la Academia de Arte, a treia oară, după ce şi-a găsit o pilă solidă şi a fost o vreme ucenicul cui trebuia, a reuşit. Pictorul nu era nici pe departe un tip de lume, socializa chinuit, cînd era treaz, devenea imposibil de suportat cînd se îmbăta. De fapt, stătea mai mult închis în carapacea lui şi îşi vedea de pictură, căci ştia că la asta se pricepe, ăsta e rostul lui pe lume. S-ar putea spune că era conştient de valoarea lui şi, după o copilărie plină de privaţiuni (părinţi despărţiţi, crescut mai mult de bunici care, de multe ori, în satul acela din Moldova, nu făceau diferenţa între un nepot şi cîinele legat cu un lanţ în curte), îşi dorea enorm să reuşească. Din această cauză, poate, era plin de frustrare şi de ură faţă de societate şi de tot ce considera el drept „burghez“, faţă de cei care avuseseră din start mai multe şanse decît el. Însă marii artişti nu au avut niciodată caractere prea plăcute! Am început să-l ocolesc şi aproape zece ani n-am mai auzit mai nimic despre el. Am aflat că reuşise oarecum în nişa lui, că avusese expoziţii personale şi vînduse cîteva lucrări în străinătate, că se remarcase într-un cerc de artişti şi că existau oameni care îl băteau pe umăr şi-i spuneau: „Eşti bun!“ Însă pentru restul lumii era tot un nimeni. Şi rămăsese la fel de sărac. L-am zărit într-o zi pe stradă, era îmbrăcat într-un palton larg, de împrumut, şi avea aceeaşi privire încrîncenată cu care voia să răzbată în viaţă.
Pe de altă parte, am cunoscut şi o sumedenie de oameni mediocri, dar „cu spate“ şi „de familie bună“, sau cu papagal şi cu tupeu, sau care arată mai bine decît media, sau care pur şi simplu au ştiut să se învîrtă, să-şi facă relaţii şi să manevreze anumite mecanisme sociale, care au reuşit tot ceea ce şi-au propus, fără eforturi prea mari. Mulţi au devenit un soi de rising stars, fără să se priceapă de fapt la nimic. Probabil că sînt oamenii pe care îi ura cel mai tare pictorul meu, uneori pe bună dreptate. Pentru că cei mai mulţi acaparează din instinct „nişele“ lor şi domeniile în care „au evoluat“ – fie că e vorba de pictură, cinematografie sau creşterea viermilor de mătase – şi zăvorăsc toate uşile în urma lor. Nu pentru că le-ar fi frică de adevăratele valori – pentru că nu ştiu să le recunoască şi fiindcă pur şi simplu consideră că nu mai e suficient loc şi pentru alţii. În faţa acestor oameni – care se uită cum eşti îmbrăcat, din ce maşină cobori şi ce ai să le oferi, în afară de talentul tău –, pictorul, în paltonul lui second hand, cu privirea încrîncenată şi cu fălcile încleştate (să nu uităm, nu stă bine la capitolul comunicare), nu are nici o şansă.
Un cititor al „fetiţelor corporatiste“ întreba, într-un comentariu, pe bună dreptate, de ce nu se implică elitele în a-i ajuta pe ceilalţi să discearnă valorile de pleavă şi să pună un pic de ordine în acest haos social. E o temă de gîndire. Cum ar putea să o facă? Să-i arate cu degetul: „Ăla, tu!“, „Tu treci acolo, tu rămîi dincolo“? În plus, cum l-ar putea descoperi pe pictorul închis sub carapace şi în nişa lui? Mai simplu ar fi să demaşte nonvalorile cu un statut şi în poziţii-cheie. Însă, în privinţa mediocrităţilor, mereu a existat un soi de indulgenţă, nu se ştie niciodată ce le poate pielea. Aşa că elitele preferă să tacă.
Concluzia e tristă. Dacă mai are ceva minte, pictorul nostru ar fi bine să se gîndească să plece din ţară pentru că, în felul în care e el construit, aici n-o să răzbată în veci. Poate că, într-un alt loc în care se pune mai mult preţ pe talent (nu pe relaţii, bani, palton Armani), să reuşească. Dar n-o să plece. Preferă să se îmbete cu apă chioară şi cu recunoaşterea prietenilor din cercul lui strîmt, care îl bat pe umăr şi îi zic: „Eşti bun!“