Unde duce jurnalismul colectiv
Jurnalismul colectiv/cetăţenesc, care se manifestă mai ales pe Internet, în construcţii de tip Web 2.0, este considerat de unii ca asasinul (colectiv) al mijloacelor de informare clasice, în timp ce alţii îl iau cu greu în seamă sau, dacă ştiu ceva despre el, îl persiflează. Cît şi cum vor schimba noile modalităţi de comunicare faţa lumii, pînă la urmă? Deşi e prea devreme pentru un răspuns definitiv, cîteva caracteristici ale fenomenului sînt în acelaşi timp premisele unui răspuns la întrebare. Despre ce e vorba, pînă la urmă? În ultimii ani, pe Internet, oameni fără experienţă de comunicare au început să-şi dea cu părerea sau să furnizeze informaţie în cele mai variate domenii. Ceea ce în presa clasică exista doar marginal, sub forma scrisorilor pe adresa redacţiei sau a interviului colectiv pe stradă (aşa-numitul vox pop), a devenit un fenomen cvasigeneral. Toată lumea nu numai că are ceva de spus, dar o şi spune prin intermediul unor platforme uşor de mînuit şi, în plus, gratuite. Blog, Wiki, Youtube. Platformele de exprimare în acest stil (adică paginile de Internet şi facilităţile oferite de acestea) sînt nenumărate, însă cele mai de succes pot fi încadrate în trei categorii. Se ştie despre blog că a însemnat, pînă nu de mult, jurnal personal, adică o succesiune de însemnări aşezate pe pagina de Internet, de la coadă la cap, dar în ultima vreme programele şi site-urile de blog sînt folosite pentru cele mai diferite conţinuturi, de la cărţi începute pe Internet şi destinate tiparului, pînă la site-uri aproape clasice de ştiri. Softurile de tip Wiki permit organizarea şi prezentarea informaţiei în stilul celebrei Wikipedia, adică în pagini care corespund articolelor. Noutatea principală se referă la faptul că articolele pot fi, în general, create şi editate de către oricine. Curios, acest sistem a funcţionat foarte bine pentru domeniile cele mai diverse (pornind de la generalităţile de pe Wikipedia.org), fiindcă e mult mai greu să distrugi o pagină, decît să revii la forma anterioară, bună sau cel puţin acceptabilă, a textului. În fine, YouTube, Google Video şi celelalte platforme din aceeaşi categorie sînt stomace de struţ în care se stochează cele mai diferite tipuri de filme şi filmuleţe. În general, e vorba de clipuri de cîteva minute, multe din ele originale, altele decupate din seriale, lungmetraje, emisiuni TV produse de profesionişti. Tot acest ansamblu de practici este destul de vag desemnat cu numele de Web 2.0, care se referă, în acelaşi timp, la conţinut, la platformă şi la modalitatea de utilizare. Democratizarea comunicării. Dacă "democratizarea artei" s-a referit mai curînd la accesul la creaţie al întregii societăţi, odată cu fenomenul Web 2.0 se poate vorbi de o "democratizare a comunicării" care priveşte mai curînd producţia de conţinut. Numărul total al blogurilor existente în întreaga lume se ridică, după unele surse, la peste 100 de milioane. Cu alte cuvinte, cam 1 din 50 de locuitori ai Terrei şi-a făcut un cont pe un site gratuit ca Blogger.com sau Wordpress.com. Nu întotdeauna însă a şi scris folosind acel cont şi, dacă a scris, nu în toate cazurile a fost citit. La fel, numărul enciclopediilor Wiki e considerabil, ca şi al articolelor din enciclopedii, iar filmele personale puse pe YouTube sînt nenumărate. Jurnalismul colectiv este aşadar un succes din punctul de vedere al producţiei de conţinut. Din punctul de vedere al receptării, "prea puţine flori poartă rod", deşi în cazurile de succes se poate vorbi de cifre notabile. YouTube a depăşit 100 de milioane de vizionări de clipuri pe zi, iar un blog românesc popular, despre fotbal, precum al lui Cătălin Tolontan, are cam 6.500 de vizitatori pe zi, în timp ce cotidianul Sport Total vinde, cu cheltuieli infinit mai mari, 3800 de exemplare zilnic. Nişa. Un blog deschis la unul din marii provideri gratuiţi nu costă nimic (dacă nu punem în calcul conexiunea la Internet), iar un altul, cu domeniu propriu şi găzduire specială pe un server, costă cam 150 de euro în primul an. La astfel de cheltuieli, conceptul e sustenabil pentru domenii înguste, de la creşterea porumbeilor la aparate foto cu film. Nimeni nu te poate împiedica să începi şi o minienciclopedie pe aceeaşi temă, cu aceleaşi costuri, iar a pune filme pe YouTube se reduce la preţul camerei digitale, de 2-300 de euro. Este motivul pentru care Web 2.0 are efectiv succes în zone de acest tip şi îmbogăţeşte informaţia existentă în mediile de informare clasice. Legăturile. Web 2.0 nu înseamnă însă doar o "coadă lungă" de astfel de miniresurse de informaţie, ci şi motoarele de căutare tip Google, care te duc la ele, şi hăţişul greu de descris de legături dintre ele. E vorba de listele de pe pagina de intrare (blogroll), dar şi de subsolul blogului, unde se poartă discuţiile, de agregatoare de bloguri (care grupează conţinutul cîtorva sute de jurnale) ş.a.m.d. Pe o astfel de reţea poate avea loc aşa-numita promovare virală, în care o poză sau un clip amuzant, dar cu un mesaj publicitar nedominant, este lansată şi trimisă mai departe în comunitatea de mini-site-uri. Cultura fragmentului. Într-o astfel de înlănţuire hipertextuală, disciplinele teoretice, în accepţiunea lor de edificiu, îşi pierd identitatea şi structura, devin o amorfă colecţie de "curiozităţi". Acest tip de prezentare induce, desigur, o cultură mozaicată la cei care beneficiază de ea, adică în curînd întreaga omenire. Ceea ce e rău, fiindcă profunzimea e rareori atinsă în astfel de condiţii. Dar este în egală măsură bine, fiindcă un astfel de minienciclopedism sau wikipedism corespunde curiozităţii naturale a omului şi îl vindecă de boala supraspecializării. Adevărul statistic. Ioan Mărgărit, editorul HotNews.ro, se referea la "verificarea statistică" a informaţiei, pe motoarele de căutare. Cea mai simplă formă a ei se referă la ortografia unui nume străin. Google, de pildă, dă ceva mai puţin de 700 de rezultate pentru "Jean Baudrilard", cu un "l", dar peste 2,6 milioane pentru "Jean Baudrillard", aşa că putem presupune că forma corectă e cea de-a doua. Pe acest gen de criteriu de adevăr se poate construi, desigur, o logică probabilistică, mai difuză, dar mai utilă azi decît Organonul lui Aristotel. Pseudonimitatea. E un cuvînt de dată recentă, care se referă la cvasianonimatul de care poţi beneficia pe Internet. De la apariţia acestuia, oamenii îşi iau pe Web nume de împrumut, în scopuri ne-oneste (atacuri la adresa altuia, pe forumuri) sau din amuzament. Gradul de anonimat pe care îl asigură în realitate Internetul e foarte redus, fiindcă orice comunicare lasă urme. Însă pseudonimele folosite corespund, în ultimă instanţă, unui anume comportament şi caracter virtual, care le completează pe cele din viaţa concretă. Personalităţile noastre se accentuează, pe Internet, sub pseudonim, ca în timpul unei beţii. Ceea ce iarăşi dă naştere unui caracter apăsat retoric. Entertainment-ul. Lumea vrea mai puţin să se informeze, pînă în pînzele albe, pe Web 2.0, dar şi la televiziunile comerciale sau în tabloide. Trebuinţele de pe nivelele de bază ale Piramidei lui Maslow sînt satisfăcute, aşa că noua comunicare - şi nu numai Internetul - se ocupă mai mult cu distracţia, decît cu "terapia cognitivă" pe care o asigură tradiţional presa. E drept însă că în interiorul entertainment-ului apar noile probleme politice, referitoare la gen, etnie, ecologie, trai sănătos şi aşa mai departe. Concluzie. Facilităţile copioase oferite de Internet duc la "balonare informaţională". Mulţi scriu, puţini citesc, iar de la un nivel minim al discursului încolo, succesul depinde de întîmplare şi promovare, mai curînd decît de calitatea deosebită/noutatea/relevanţa mesajului. E prea devreme ca să putem şti cum va ieşi omenirea din aşa-numita "Revoluţie Web 2.0" sau, măcar, dacă această revoluţie are rost. Cert e doar faptul că zgomotul a început să se aglutineze în serii cu sens, pe Wikipedia, blogurile vizitate sau YouTube. Tandemul presă tradiţională-new media nu este încă pus la punct, dar, la un moment dat, din el va rezulta o lume coerentă din punct de vedere informaţional. Diferită de cea de azi, dar nu întoarsă pe dos.