Un week-end cu Discovery Campus

27 septembrie 2007   MASS COMEDIA

În primul rînd, ce este Discovery Campus? O organizaţie nonprofit, fondată la München în 1998, susţinută şi finanţată de programul MEDIA Plus al Uniunii Europene, precum şi de alte foruri. Numele organizaţiei este legat atît de cel al Şcolii de Masterat DC, cît şi de cel al simpozioanelor publice, aşa-numitele Sesiuni Deschise de Training - conferinţe organizate pe durata unui week-end. Despre Masterschool, un curs destinat unui grup restrîns de realizatori, producători şi editori de filme documentare care vor să lucreze cu specialişti din sectorul internaţional al audio-vizualului, ştiu mai multe Florin Iepan şi Alexandru Solomon, regizori români care au absolvit deja acest program. Aş putea să vă povestesc, în schimb, despre cea de-a treia Sesiune Deschisă de Training care s-a desfăşurat între 14 şi 16 septembrie la Timişoara, în parteneriat cu DocuMENTOR. Pe scurt, evenimentul de la Timişoara a fost una dintre cele mai importante manifestări care au avut loc vreodată la noi, legate de filmul documentar. E drept, un anumit gen de documentar. Filme de calitate, cu buget mare, de multe ori coproducţii internaţionale, destinate unui public larg. Filme care, deşi nu întotdeauna realizate după o "reţetă" (şi am văzut la Timişoara cîteva trailer-uri ale unor documentare atipice faţă de cele cu care ne-a obişnuit Discovery Channel), au menirea de a se vinde, de a fi difuzate de posturi de televiziune şi, nu în ultimul rînd, de a aduce profit. Nu sînt filme de autor, căci de cele mai multe ori un regizor, în momentul în care obţine o finanţare, are deja în spate o mică "uzină" de produs documentare, aşa că întreaga producţie se poate transforma într-un plan de marketing gîndit în cele mai mici detalii (şi sînt în joc sute de mii de euro). Principala idee pe care am desprins-o după "experienţa" de la Timişoara este că există, ca în orice domeniu de altfel, un "sistem" internaţional bine pus la punct în ceea ce priveşte realizarea şi producţia de filme documentare, hai să le spunem comerciale, există profesionişti şi specialişti ai genului care nu au reinventat roata, în schimb au dezvoltat politici corecte de relaţionare între cei care care vor să facă filme şi cei care vor să vîndă filme. Iar regizorii şi producătorii din România sînt invitaţi să facă parte din acest "sistem". Poate să sune un pic ingineresc, însă familiarizarea cu acest mod de a "lucra" filme este echivalentă cu cea de a învăţa să faci şaibe la un mod profesionist, înainte de a-ţi permite, dacă ţii morţiş, să inovezi maşinării. Arta pitching-ului Mai întîi, am asistat la o parte a workshop-ului organizat de PHARE/Pre Media, în colaborare cu Discovery Campus, care a avut loc înainte de Sesiunea Deschisă de Training. Publicul-ţintă al acestui workshop era format din 10 producători români de documentare artistice şi 10 editori sau manageri de programe din departamentele de documentare artistice de la posturile de televiziune din România. Nu exista taxă de participare, iar trainerii au fost specialişti de la posturi de televiziune precum ORF, din Austria (Franz Grabner, care este coproducătorul lui Florin Iepan la filmul despre Bela Lugosi), de la ARTE etc. Am nimerit exact în momentul în care producătorii români aveau cîte zece minute, pe ceas, pentru un pitch. Cel mai apropiat sens al cuvîntului englezesc este, în acest caz, "expunerea de mărfuri pentru a le vinde". Cu alte cuvinte, producătorii participanţi la workshop trebuia să-şi "vîndă" proiectele de filme pe care le aveau în desfăşurare (împreună cu background-ul lor, modul de abordare a subiectelor, strategii pentru obţinerea de finanţare etc.). Pe traineri i-au interesat prezentările - unul dintre scopurile workshop-ului (multe dintre ele într-o engleză "de baltă", însă asta chiar n-avea nici un fel de relevanţă!) -, subiectele şi potenţialul lor. Am reţinut cîteva. Pentru că este vorba despre posibile filme pe care le-aţi putea vedea într-o bună zi la ARTE, să zicem, nu voi da titluri şi nume. Unul dintre ele era despre un cuplu de vîrsta a treia din nordul Moldovei şi felul cum acesta îşi trăieşte cu seninătate viaţa de zi cu zi, cîntîndu-le lucrurilor şi fiinţelor din jur. Am vizionat şi cîteva minute din materialul deja filmat - un excelent subiect de reportaj, cu riscul de a rămîne un reportaj şi atît. Apoi, un posibil film despre coloşii industriali şi oamenii care încă mai trăiesc în umbra lor (mulţi dintre ei nostalgici, astăzi şomeri). Un subiect incitant mai ales din punct de vedere vizual, însă din păcate destul de "bătut". Un proiect despre drepturile omului, din care nu am înţeles nimic. Un altul despre personalitatea lui Vladimir Ghyka. Producătorul era foarte convins că are nevoie de cel puţin patru sute de mii de euro pentru film, o docudramă care participa şi la concursul CNC. Proiectul de care trainerii străini au părut interesaţi în mod evident a fost cel despre un cioban care îşi părăseşte satul natal şi pleacă spre Austria pentru a-şi găsi un loc de muncă. De ce? Pentru că "migraţia", deşi "exploatată" la maximum, este un subiect la modă, pentru potenţialul său internaţional şi pentru încă un posibil roadmovie, un documentar concentrat pe un personaj, pe o individualitate... şi toate astea fac parte din trend. Încă un proiect ambiţios despre oameni şi fricile lor şi, în sfîrşit, proiectul unui documentar despre relaţiile de dragoste, amor, prietenie dintre bolnavii psihici din două ospicii aflate la doar cîţiva kilometri distanţă unul de altul. O "continuare" a unui alt film din care am văzut doar trei cadre foarte puternice şi o prezentare onestă şi profesionistă, în acelaşi timp, după ce am urmărit cîteva încercări de pitching destul de amatoriceşti. Ce (nu) m-a surprins? Absenţa reprezentanţilor posturilor de televiziune româneşti, dintr-un motiv cît se poate se simplu: acestea ori nu au departamente de film documentar, ori nu sînt interesate de o "marfă" de acest soi. Astfel, întregul "joc" risca să capete nuanţe uşor penibile. Singurii care se înghesuiau "să cumpere" viitoarele filme erau angajaţii TVR-ului (unul de la postul principal, altul de la TVR Cultural). Altfel, e lăudabil faptul că încerci să intermediezi o relaţie de prietenie între nişte oameni care, în mod firesc, ar trebui să lucreze împreună, însă la noi, cel puţin deocamdată, nu prea ai pe cine să pui faţă în faţă. E ca şi cum ai promova conserva (ambalaj plus conţinut) într-o ţară de grataragii. Go East! Dar să revenim la conferinţele din Sesiunea Deschisă de Training care au avut loc la Universitatea de Vest, sub titulatura "Spre Est, la intersecţia coproducţiilor internaţionale". Iniţial, evenimentul trebuia să se desfăşoare în Danemarca, însă în cele din urmă a fost aleasă România şi pentru faptul că este un membru proaspăt al UE. Cu alte cuvinte, ei cred că "infrastructura" ar trebui dezvoltată şi aici. Cine au fost ei? Delegaţi de la Discovery Channel, Sundance Institute, Channel 4, ARTE, ZDF, ORF, HBO, precum şi producători şi jurnalişti din ţările din jur, dar şi din Franţa, Grecia, Germania etc., ceva mai activi în timpul dezbaterilor decît ai noştri, deşi uneori întrebările lor erau simpliste, însă parcă interesul şi încrederea în forţele proprii erau mai mari. Şi Pepe Danquart, cu al său To the Limit, proiectat în Aula Magna a Universităţii, un film despre doi fraţi pasionaţi de alpinism care încearcă să-şi învingă limitele pe munte, dar şi să se cunoască unul pe altul, un documentar bine realizat, însă destul de manierist, prea lung şi, în cele din urmă, plictisitor. Şi Florin Iepan, cu Lugosi: The Fallen Vampire, un film "standard" de 52 de minute, corect, simpatic, complet ca informaţie, care te ţine pe scaun (dar şi în faţa televizorului). La puţin timp după proiecţie, l-am caracterizat drept "amuzant" şi a fost primul cuvînt care mi-a venit în minte (mai ales că fragmentele de arhivă cu Bela, o "făcătură" de interviu, material de PR de prin anii ’30, made in Hollywood, erau de-a dreptul delicioase), iar replica lui Florin Iepan - "Dacă facem filme amuzante şi mai cîştigăm şi bani de pe urma lor atunci e bine!" - m-a convins că "sistemul" poate să prindă şi la noi şi chiar nu e nimic rău în asta! În fond, ne-am cam săturat cu toţii de simbolul gardului cu sîrmă ghimpată, metaforele unei lumi închise, vocea gravă, apocaliptică care ne dă de înţeles că sîntem buricul pămîntului... Şi petrecerea "cu usturoi" a lui Iepan a fost la fel de simpatică. Ce trebuie să facă un producător sau un regizor independent ca să lucreze cu marile posturi TV? Să aibă un proiect de film, dar şi un background solid, mai concret, să aibă ce arăta. Acel sample of work pare să conteze acum mai mult decît bunele intenţii. Iar în România e foarte greu să "produci" chiar şi un sample. De aceea, întreaga sesiune de training mi s-a părut la un nivel mult prea înalt faţă de ceea ce se întîmplă astăzi la noi în materie de film documentar. Foarte puţini producători (şi chiar cred că-i poţi număra pe degetele de la o mînă) corespund acestor "standarde" internaţionale. Majoritatea abia dacă pot atinge un entry level pe care, fără bani, fără o susţinere de aici (singura care există este "loteria" concursului CNC, căci posturile de televiziune autohtone, inclusiv postul public, nu intră în calcul) nu-l vor depăşi probabil niciodată. Voi încheia cu o replică, pe care o reproduc din memorie, a unui domn mai în vîrstă de la TVR care, la un moment dat, era foarte indignat în sală, deoarece "din cauza externalizării producţiilor şi a independenţilor care au semnat contracte cu TVR el nu a avut de muncă doi ani de zile!". Tocmai m-am întors de la o filmare (în calitate de invitat) cu o echipă de la TVR. Era formată din şapte oameni: doi operatori, unul vechi în meserie, altul mai tînăr şi blazat, un sunetist cam surd care se plîngea de "sculele" proaste care pîrîie, un tinerel despre care nu mi-am dat seama ce rol joacă, un şofer care muta maşina dintr-un loc în altul, un realizator care, la un moment dat a dispărut pentru că "nu ştiu cine a rămas fără casete" şi un host care se grăbea pentru că trebuia să prezinte un spectacol.

Mai multe