Un partid nou pentru o idee veche

4 martie 2015   MASS COMEDIA

Luni, Monica Macovei şi-a lansat mult aşteptatul partid politic, despre care am aflat că se numeşte M10. Cum Macovei a avut un răspuns bun din partea intelectualităţii şi a reţelelor sociale în campania pentru prezidenţiale, o analiză mai amănunţită a elementelor de imagine şi retorică din care e compus noul partid e interesantă. 

Nu e o invenţie sclipitoare, dar e altceva decît acronimele cu care ne-au obişnuit partidele româneşti. Ştiţi poate din presa cotidiană sau de la TV că M10 înseamnă „M la puterea a zecea“, iar M vine de la „muncă“, „minune“, „modernizare“, „merit“ şi altele. O explicitare de acest fel poziţionează partidul Monicăi Macovei în zona electoratului urban şi relativ educat, fiindcă, din păcate, conceptul matematic de putere creează dificultăţi la cel puţin 40% dintre români, cei despre care un raport al Comisiei Europene arată că au dificultăţi de scriere, citire şi calcul simplu. Dar, desigur, asta n-ar fi o problemă insurmontabilă: România e plină de partide care se adresează tuturor, iar asta duce la dificultăţi doctrinare şi demagogie. 

Este, conform explicitării de mai sus, un M la puterea a zecea, în care M-ul e portocaliu şi 10-le stă într-un dreptunghi bleumarin, pe locul puterii. Oarecum modern faţă de trandafirii şi săgeţile din alte locuri, dar oranjul era culoarea reformei acum zece ani, prin Alianţa DA şi Revoluţia Portocalie din Ucraina. Ambele au sfîrşit-o prost, iar după uzura dată de guvernare, PDL a renunţat şi el la aceeaşi cromatică, prin membrii săi care şi-au făcut afişe eterogene, dintre care unele verzi, la uninominalul din 2012. Dacă încărcătura culturală şi istorică a unor culori nu e neapărat prezentă în mintea electoratului, în acest caz e vorba de un trecut recent care riscă să se răzbune pe cei care afişează portocaliul. Alegerea arată mai degrabă ca o dovadă de nostalgie a fondatorilor, iar contrastul primar cu albastrul puterii nu e, în nici un caz, cel mai uşor suportabil. 

Dacă, dincolo de considerentele de culoare, logo-ul e de o simplitate suportabilă şi fără floricele (la propriu, la PSD şi ex-PDL), celelalte vizuale au fost amatoristice. Fundalurile au fost la fel de bălţate şi disfuncţionale ca la alte partide. „Muncă“, „modernizare“ şi tot restul sînt scrise cu litere prea mici şi prea rar pentru ca să se vadă bine la televizor, în spatele vorbitorilor. E curios cum un nume ca al Monicăi Macovei a reuşit să strîngă atîtea adeziuni din partea intelectualităţii şi atît de puţine competenţe în materie de comunicare politică – vezi şi testimonialele penibil filmate, şi uneori rostite, de la prezidenţiale. 

Au apărut în cele mai mediatizate discursuri, al Monicăi Macovei şi al lui Adrian Papahagi. Cei doi au vorbit de speranţe înşelate, „nomina odiosa“ (Adrian Papahagi – despre PDL), „acelaşi grup de politicieni care au furat şi au minţit“ (Macovei – despre PNL), „clasă politică de hoţi“ (Macovei – în general). Singurul lucru care acreditează, oarecum, această retorică vetustă este trecutul legat de justiţie al Monicăi Macovei. Dar, altfel, acest ton al vocii e comun M10 şi clasei politice incriminate, iar faptul că M10 îl aplică asupra unor foşti colegi (se adaugă PMP) nu scoate cu nimic în afara problemei noul partid, ba dimpotrivă. 

În afară de diatribele extinse împotriva corupţiei, media au preluat doar o serie de platitudini legate de politică externă şi, în plus, ideea de stat minimal. Poate că, în realitate, există mai multe elemente de doctrină în programul noului partid, iar lipsa lor din spaţiul public e vina presei. Dar, chiar şi aşa, faptul că aceasta nu a putut fi convinsă să preia altceva ar trebui să dea de gîndit M10. Un partid nou nu poate convinge decît cu o ofertă nouă, iar aceasta se vede mai puţin la M10 în momentul de faţă. La urma urmei, electoratul îşi poate spune că DNA îşi face oricum treaba, cu sau fără noua formaţiune sau campionul istoric al anticorupţiei, Monica Macovei. Ce rămîne atunci din toate atacurile la adresa clasei politice ale fondatorilor, cu excepţia lui „să plece ei, să venim noi“?

O idee simplă şi nimerită: fiindcă lansarea a avut loc de 1 martie, doamnele şi domnişoarele participante au primit cîte o floare din partea organizatorilor. Un cadou delicat, perisabil şi fără valoare materială, altfel decît găleţile, pixurile şi brichetele cu care-şi cadorisesc partidele de regulă aderenţii. Interesantă e şi alegerea sălii, de la Casa de Cultură a Studenţilor. E un loc cu conotaţii oarecum disidente pentru cei care îşi mai amintesc anii ’80, cu toată legătura lui cu Asociaţia Studenţilor Comunişti de atunci. Şi, în orice caz, e o opţiune aparte într-o ţară în care politicienii nu numai că s-au înghesuit cu toţii la Casa Poporului, în locul lui Ceauşescu, dar ţin să se şi etaleze într-un decor care provoacă zîmbete, eventual, doar turiştilor străini. 

După ce marea idee unificatoare a dreptei s-a rupt odată cu Alianţa DA, PDL a început să genereze disidenţe de felul Forţei Civice, al Noii Republici sau al PMP. Toate aceste construcţii au eşuat lamentabil. Faptul că unii dintre aceşti disidenţi se reciclează în alte tentative de partid creează o senzaţie de déjà-vu. M10, noul partid al Monicăi Macovei, are nevoie de timp, doctrină şi un stil diferit de comunicare, ca să convingă. Dacă lunile rămase pînă la alegerile din 2016 nu sînt prea multe, e greu de imaginat cu ce le va umple gruparea din jurul Monicăi Macovei. Cel mai trist deznodămînt ar fi ca M10 să devină o formaţiune care luptă împotriva corupţiei pe televiziunile cu audienţe mici, dar convingeri mari, pe măsura invitaţilor. Măcar pentru Monica Macovei personal.  

Cum să devii un Nimeni

Mai multe