Un instrumentat dezamăgitor

În romanul lui Joey Goebel, Torturaţi-l pe artist, personajul narator propune la un moment dat unei televiziuni un canal de artă. În faţa mefienţei celor din consiliu, omul ia telecomanda şi începe să zappeze demonstrativ pe o plasmă. Comentariul lui este o lungă trecere în revistă a nimicului pe care-l transmit televiziunile. Iată o mostră: "Reclame, desen animat, reclame, telenovelă cu actori latino-americani tineri şi pasionali... Reclame " poftim. QVC. Există un canal de shopping, dar nu vreţi un canal de artă... Reclame. Am putea, vă rog, să nu mai avem spoturi publicitare în care în fundal se aude o tipă care are orgasm, şi cînd colo descoperi că mănîncă ciocolată sau se spală pe cap?..." În fine, discursul continuă aşa pe două pagini şi caracterizează foarte bine, prin enumerare, ce se poate vedea la televizor. În general, numai prostii. După cum spunea, într-un sinucigaş acces de sinceritate, preşedintele director general al canalului francez TF1, Patrick Le Lay, rostul televiziunii este să ajute Coca-Cola (sau alte mărci) să-şi vîndă produsul. "Or, pentru ca mesajul publicitar să fie perceput, creierul telespectatorului trebuie să fie disponibil. Transmisiunile noastre au calitatea că-l fac disponibil: adică îl distrează, îl destind, pentru a-l pregăti între două mesaje" " spunea Patrick Le Lay acum cîţiva ani, la sfîrşitul mandatului, cînd nu mai avea nimic de pierdut. Reclame, reclame şi, între ele, producţii TV care să-ţi spele creierul şi să ţi-l facă disponibil. Ceea ce se numeşte divertisment. Vii seara acasă, obosit, de la serviciu, te trînteşti în fotoliu şi dai drumul la întîmplare la televizor. Nu mai eşti în stare să te uiţi la emisiuni care te-ar învăţa ceva, ci vrei doar să te relaxezi. Şi alegi divertismentul, pe care-l consideri cel mai puţin solicitant. În realitate, astfel de programe, majoritare la televizor, sînt cele mai invazive. Nu simţim asta pentru că acţionează subliminal, dar ele nu fac altceva decît să ne transforme în nişte marionete care acţionează la comandă. Sîntem nişte bieţi cîini ai lui Pavlov... Ar exista alternativa emisiunilor culturale, dar cele mai multe dintre ele sînt prea blegi şi inadecvate mediului televizual, pentru a face chiar şi o minimă concurenţă divertismentului. Aşa stînd lucrurile, mai surprinde pe cineva că, în spaţiul acestei rubrici, sînt cu precădere critic, că de cele mai multe ori strîmb din nas? Mi s-a reproşat ba că am ceva cu PRO TV, ba cu Realitatea TV, ba cu Antenele, ba cu TVR Cultural. Acum vreo două săptămîni, un director al unui canal mă acuza la telefon chiar că aş fi instrumentat de cineva anume să scriu de rău de postul lui. (Desigur, ideea conspiraţiei şi a aranjamentelor de culise este foarte reconfortantă atunci cînd te afli în culpă. E ceva în genul politicianului ajuns la DNA şi care declară, invariabil, că e victima maşinaţiunilor politice.) Interesant e că nu m-a acuzat nimeni pînă acum că aş avea ceva cu OTV sau cu Taraf TV. Nici n-ar avea de ce, pentru că, totuşi, nu mă afund aşa de jos în mocirla televiziunilor. Scriu despre lucruri care contează, nu despre orice tîmpenie. O emisiune care apare la această rubrică, chiar dacă e criticată, are un anumit standard, aici discutăm numai despre liga superioară. În plus, trebuie să mărturisesc că, uneori, formulez obiecţii şi în legătură cu producţii TV pe care le apreciez, în mare. Le apreciez, dar îmi pare rău că au şi probleme. Şi atunci semnalez problemele respective. Desigur, treaba asta pe care-o fac, de cronicar TV, îmi aduce numai neplăceri. Pe lîngă faptul că " vreau, nu vreau " trebuie să mă uit la televizor (ceea ce nu e deloc o fericire), îmi fac şi o mulţime de duşmani. La rîndul lor, unii cititori comentează la sfîrşitul articolelor mele, pe Internet, că sînt dezamăgitor. Asta-i viaţa! Am ajuns un instrumentat dezamăgitor. Nu ar fi mai bine să laud deşănţat, ca toată lumea să fie mulţumită?