Un film despre Prokofiev
Duminica trecută, TVR Cultural a programat un excelent documentar produs de Arte şi realizat de Yosif Feyginberg. Este vorba despre Prokofiev: jurnal neterminat, un film care analizează o perioadă din viaţa compozitorului rus din perspectiva jurnalului său, ţinut între anii 1918 şi 1936. Cum biografia lui Prokofiev este destul de puţin cunoscută, descoperirea acestui jurnal, considerat multă vreme pierdut, a fost o adevărată şansă. Însemnările, ca şi documentarul, încep cu momentul emigrării în Statele Unite, cînd compozitorul de 28 de ani era plin de speranţe, şi se sfîrşesc în anul 1936, cînd Prokofiev se decide să se întoarcă în Uniunea Sovietică şi renunţă la jurnal, conştient fiind că cele scrise în el s-ar putea să-i aducă necazuri în regimul lui Stalin. Documentarul urmăreşte perioada de 18 ani pe care a petrecut-o Prokofiev în Occident, cu imagini de arhivă, fotografii, decupaje din presa vremii, locuri pe unde a trecut, ilustrări cu fragmente din operele sau baletele compuse – şi totul contrapunctat cu fragmente din jurnal. Desigur, coloana sonoră a filmului este realizată cu piese compuse de Prokofiev în perioada respectivă: operele Dragostea celor trei portocale şi Îngerul de foc, baletul Pasul de oţel sau Concertul pentru pian nr. 2. În plus, naraţiunea este jalonată de intervenţii ale diferiţilor comentatori: Noëlle Mann (care se ocupă de arhivele Prokofiev), biograful Simon Morrison sau mărturii ale fiului Sviatoslav Prokofiev şi ale nepotului Serghei Prokofiev Jr.
În paginile de jurnal prezentate în documentar, Prokofiev povesteşte despre interogatoriul absurd la care a fost supus la intrarea în Statele Unite, despre succesul de public pe care l-a avut la concertele date peste Ocean şi, în paralel, despre greutăţile materiale cu care se confrunta, despre cei cîţiva cenţi pe care-i avea cîteodată în buzunar, despre rezistenţa criticilor şi a organizatorilor de concerte la muzica lui. Se întreabă dacă nu a sosit prea devreme în Statele Unite, dacă America nu e încă necoaptă pentru muzica lui. Relatează cum i-a venit ideea să compună opera Dragostea celor trei portocale şi cum a lucrat la ea, dar şi un episod de la dentist, cînd i-au fost scoşi trei dinţi şi cînd, sub efectul anestezicului (gazul ilariant, de bună seamă), a avut o viziune legată de opera lui. Apoi, cînd Prokofiev s-a mutat la Paris, aflăm despre încercările – zadarnice, şi aici – de a se impune ca muzician, despre relaţia cu Stravinski (reiese din jurnal că erau în relaţii bune, nu antagonice, cum se credea), despre cum a fost obligat să se mute de mai multe ori de unde locuia în gazdă, din cauza „gălăgiei“ pe care o făcea cîntînd la pian, despre propunerea pe care i-a făcut-o Diaghilev să compună un balet despre Rusia sovietică (a compus Pasul de oţel, deşi el nu călcase niciodată, la acea vreme, în ţara sa natală, condusă între timp de bolşevici), despre repetatele propuneri venite din partea oficialilor sovietici să se întoarcă în patrie. Propuneri pe care le refuză într-o primă fază, iar în jurnalul său scrie că nu vrea să se amestece cu bolşevicii şi că „orice implicare politică mi se pare dezgustătoare“. În fine, pînă la urmă face greşeala să se întoarcă în URSS, moment în care renunţă să mai ţină jurnalul. Documentarul notează, pe post de epilog, că, în ciuda promisiunilor făcute înainte, Prokofiev n-a mai fost lăsat să iasă din ţară, la un moment dat muzica lui a fost considerată reacţionară şi burgheză, iar soţia lui, Lina, a fost arestată în 1948, sub acuzaţia de spionaj, şi trimisă în Gulag.
Pe scurt, filmul lui Yosif Feyginberg este foarte bine documentat, are un ritm alert şi e inspirat ilustrat. Urmărindu-l, mi-am amintit de plicticoşeniile de filme făcute de români despre Enescu şi m-am întrebat de ce nu putem avea şi noi astfel de abordări. Păi, cum de ce? Pentru că ne înnebunim după cadrele lungi şi „poetice“ şi nu ştim să povestim astfel de lucruri decît hagiografic.