Un episod clasic din publicistica lui Caragiale
La sfîrşitul secolului al XIX-lea, republicanii români (pe care, de altfel, îi cam numărai pe degete) erau supuşi unor ironii teribile de către clasa politică sau presa conservatoare şi chiar de către opinia publică în ansamblul ei, monarhismul fiind pe atunci, se înţelege, un mod de viaţă autohton, greu de imaginat în postura unui sistem ce ar fi trebuit „reformat“. În fruntea batjocoritorilor se afla, frecvent, Caragiale, cu articolele sale vituperante din Moftul român. Bunăoară, în două texte consecutive (Moftul român din 9 mai 1883 şi din 13 mai 1883), intitulate Politica (evident, I şi II), autorul Scrisorii pierdute ridiculizează cîteva întruniri ale liberalilor republicani, precum şi obiectul „petiţiunilor“ lor iritate. Dacă în primul articol, scriitorul se limitează numai la citarea unor „vorbe de duh“, rostite de membri marcanţi ai guvernului conservator în şedinţele Consiliului de Miniştri (se pare că P.P.Carp, „cu obicinuitu-i ton de zeflemea, a susţinut că cei care au pus de gînd să se-ntrunească la Dacia sunt nişte gogomani“, iar Lascăr Catargiu, „cu obicinuitu-i bun simţ, ar fi spus: ’Bre, omule, dacă ne-or face vreun tărăboi la 5 aprilie? Dacă or da /.../ cu bolovani şi te-or mîzgăli şi pe mata cu ouă clocite pe aiasta care o porţi la ochi?’“), în al doilea, menţionează o acţiune revendicativă a „revoluţionarilor“ antimonarhişti la Palat şi dezbaterile juridico-etice iscate în jurul ei. Să le urmărim împreună, încercînd să sesizăm nota argumentativă din spatele satirei caragialiene.
Rezumă autorul, în felul următor, întreaga tărăşenie: „D. P.S. Aurelian a fost însărcinat să ducă la Palat şi să prezente regelui moţiunea votată de naţiune contra reacţiunii care, contra prescripţiunii Constituţiunii, închide opoziţiunii căile de luptă legală. /.../. Este o nenorocită nepotrivire între regulamentul Palatului şi Constituţiune, care nepotrivire sperăm că se va aplana odată, punîndu-se cele două texturi în acord. În adevăr, pe cînd Constituţiunea dă dreptul naţiunii să voteze moţiuni, regulamentul Palatului dă dreptul regelui să nu primească în audienţă decît pe cine se prezintă într-un mod convenabil.“ Cu certitudine, domnul Aurelian nu s-a bucurat de simpatia monarhului, audienţa (împreună cu „moţiunea“) fiindu-i tratate cu dispreţ. Prilej, desigur, pentru „reacţiune“ de a iniţia o discuţie civică pe problema „celor două texturi care se bat cap în cap – căci din momentul ce naţiunea este suverană, ea trebuie să aibă dreptul de a se prezenta (la Palat, n.m.) oricum.“ Caragiale trece în revistă motivaţiile liberalilor cu ironie swiftiană, demontîndu-le, indirect, prin discreditare implicită. Merită de aceea să le auzim: „Mai întîi, ce este, în drept constituţional, Palatul? Palatul este casa naţiunii şi, prin urmare, naţiunea, ca singură şi suverană proprietară, poate intra cînd şi cum îi place în casa ei proprie. Dar dacă Palatul este în totalitatea lui proprietatea naţiunii, care este o colectivitate de naţionali, fiecare naţional va avea şi el o părticică în casa naţiunii şi, prin urmare, va avea drept, cînd va voi să-şi spună păsurile sale şi ale naţiunii contra reacţiunii, să suie treptele Palatului şi, fără să bată la uşă, să intre la rege, a cărui suveranitate emană de la naţiune, şi să-i vorbească.“ Cu alte cuvinte, vox populi, vox Dei.
De altfel, un lider liberal (N. Fleva) sugerase, într-o adunare de la Dacia, că dreptul suveran al multitudinii fusese, prin atitudinea Palatului, grav încălcat. Ar fi zis el, conform transcrierii lui Caragiale: „Cuţitul a ajuns la os şi regele este despărţit de naţiune (aplauze). Azi războiul este declarat între naţiune şi o mînă de uzurpatori, care fac din rege o pavăză (aplauze). Şi atunci cînd uşa Palatului ni se închide, avem dreptul să stricăm uşa (aplauze), să intrăm în casa noastră (aplauze). Toţi autorii moderni ne arată că atunci cînd tirania şi despotismul ne sugrumă, dreptul sacru al poporului este de a se ridica şi apăra ordinea (aplauze prelungite).“ Libertatea poporului de a se răscula în clipa în care guvernul încetează să-l mai reprezinte (intrînd, aşadar, în dictatură!) – libertate prevăzută în Constituţia americană – e interpretată răstălmăcit de domnul Fleva ca un drept al grupului la starea de revoltă. Nu acest lucru însă mi se pare atît de demn de interes, cît isteria legislativă, administrativă, jurnalistică şi socială, pe care o căpătau, la noi, chiar şi acum aproape un veac şi jumătate, toate, mă scuzaţi, sforăiturile clasei politice. O agitaţie (sau ar fi trebuit poate să spun „agitaţiune“?) morbidă cuprindea întreaga societate, mergîndu-se pînă la solicitările extreme: revoluţie, reformă radicală, schimbare din temelii. Aceste texte ale lui Caragiale transmit o senzaţie de profundă instabilitate, te introduc în lumea pasională a balcanicilor, într-un orizont – după metafora cinematică a lui Almodovár – de carne trémula. Trist rămîne faptul că, dacă modifici puţin decorul, înlocuieşti personajele, „ajustezi“ stilistic, întrucîtva, discursurile şi inversezi tabăra monarhiştilor cu aceea a republicanilor, obţii un scenariu „combativ“ destul de asemănător lumii noastre de astăzi. Alte măşti, aceeaşi piesă – vorba celuilalt mare clasic al perioadei.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.