Ultimul tren

28 octombrie 2015   MASS COMEDIA

Ultimul tren care pleacă din Sinaia spre Bucureşti este la ora 21,37. L-am verificat pe Mersul trenurilor de pe Internet: este un Interregio care vine de la Cluj-Napoca. Dacă îl pierzi, rămîi în Sinaia pînă pe la 5 dimineaţa. De aceea m-am grăbit spre gară cu vreo 40 de minute înainte ca el să sosească.

Fusese o zi minunată de final de octombrie, poate ultima zi frumoasă a acestui an – îi urmărisem toate culorile şi nuanţele, prin ferestrele de acvariu ale hotelului unde avusese loc conferinţa: de la lumina cernută a soarelui la amiază, acel soare sub care îţi vine doar să te plimbi şi să dai şuturi la castane sau să descoperi continente, pînă la umbrele apusului ce se lăsau pe platoul muntelui. O zi de toamnă vizionată, dar netrăită.

Și iată-mă în gară, grăbindu-mă aiurea spre casa de bilete, unde oricum nu era nimeni. Era 21,20. Cer un bilet, doamna de la casă îmi spune că trenul are întîrziere, „va ajunge pe la zece”. Din tonul ei îmi dau seama că e nesigură, dar îmi cumpăr biletul şi mă gîndesc dacă aş mai avea timp să urc pînă în oraş ca să beau o cafea. Totuşi nu mă dezlipesc de gară, aici îl moştenesc pe bunicu-miu şi pe toţi bunicii, ai tuturor vremurilor: mai bine aştept un tren ipotetic decît să-mi petrec timpul altfel. Mai bine să fiu în gară cu două ore înainte decît să alerg după tren. Mai am şi un alt stres, tot moştenit – dacă în singurul minut în care marele tren va staţiona în gară nu voi putea să deschid o uşă blocată, nu voi avea timp să mă urc şi voi rămîne singură pe peron, privindu-l cum pleacă?

Mă aşez pe un scaun din sala de aşteptare a gării, o gară istorică, cu ecou şi cu tavan înalt şi la fel de azuriu cum e cerul zilei ce tocmai se sfîrşise. O gară frumoasă, lăsată de izbelişte, ca mai toate gările din România. Însă o gară fantomatică, în noapte, luminată de becuri chioare, într-un capăt de lume care astăzi se numeşte Sinaia. Îmi împart o aşteptare încă nedefinită cu alţi şase călători. Un tînăr cu aspect provincial, cu căşti mari şi albe pe urechi. Un „munţar” singuratic, cu rucsac de 80 de litri în spate şi cu haine izolate termic de la Decathlon. Și o „familie” destul de ciudată care îmi atrage atenţia. El, un tip îmbrăcat cu sacou, poartă ochelari, nu vorbeşte româneşte, genul intelectual rătăcit în peisaj. Ea, subţire, serafică, un păr pînă la brîu, e ca o fairy, o mică zînă-fluture căreia i s-au tăiat aripile şi acum e nevoită să se tîrască pe pămînt cu picioarele ei subţiri de greiere. Mama ei, „bunica” apatică, stă pe un scaun şi „nu se bagă”. Cel puţin nu în relaţia celor doi pe care oricum n-o înţelege. Și copilul ei de 3 ani, care se tîrîie ca o rîmă pe cimentul gării, nu mai are răbdare, se plictiseşte. Țipetele copilului sînt singura dovadă să ne aflăm într-un loc viu, nu într-un cavou. Tipul întreabă în engleză: „De ce ai muşcat-o pe mama pe mînă? Cere-ţi scuze mamei!”. Mama îi traduce copilului care, desigur, nu pricepe nimic şi continuă să urle pentru a-i atrage atenţia mamei.

La ora 10 seara, gara din Sinaia e un loc în care nu ai de unde să-ţi cumperi o apă, singura „atenţie” pentru călătorii ce aşteaptă un tren care nu mai vine este un automat de cafea. Bărbatul străin îşi ia, cu gesturi nervoase, o băutură caldă de la automat, apoi se plimbă cu paşi mari prin sala de aşteptare. Din cînd în cînd încearcă să se împrietenească cu puştiul lui de împrumut, dar nu-i iese. La un moment dat, îşi sărută iubita – şi-ar fi dorit să fie cu ea, singuri, oriunde în altă parte, însă nu aici, nu aşteptînd trenul de la Cluj-Napoca. Însă copilul e deja isteric, le strică pasa romantică.

Ies pe peron ca să fumez o ţigară. Aici e doar „munţarul” şi placa comemorativă care spune cum a fost asasinat I.G. Duca. Ne dă tîrcoale un cîine vagabond mare, alb. S-a afişat şi întîrzierea – 35 de minute. Mai avem 20. Bate un vînt tăios, ne punem glugile, ultima zi frumoasă a anului e acum doar o iluzie.

Mă întorc înăuntru, e prea frig afară. Puştiul provincial care ascultă muzică scoate din bagaj o sticlă de 2 litri de cola şi bea cu sete. Apoi reîncepe să bîţîie din cap. Cred că nu l-ar deranja să aştepte pînă dimineaţă. Însă bărbatul străin măsoară sala cu paşi mari. Bunica stă încremenită pe scaunul ei, nici nu s-a mişcat de acolo, pentru ea aşteptarea e ca un dat. Mama şi-a luat copilul în braţe şi începe să-l legene. Picioarele ei subţiri, perfecte, în blugii mulaţi, fac paşi de balet pe podeaua de ciment a gării. Mă uit ca hipnotizată, e o întreagă coregrafie instinctivă acolo, pînă cînd copilul adoarme.

După 50 de minute de întîrziere, în sfîrşit se anunţă trenul. E anunţat în două limbi, română şi engleză, pentru că Sinaia e o staţiune care ne aduce turişti străini, nu-i aşa? O voce plăcută de femeie ne urează „Have a nice journey!” şi ne informează cum e cu vagoanele şi cu locurile. Ne ducem cu toţii pe peron şi ne holbăm în tunelul negru al nopţii, din nou aşteptînd – faruri sau un şuierat de locomotivă. „Bunica” are singurul ei gest de fiinţă umană de pînă acum – îi aranjează mai bine gluga copilului adormit în braţele mamei.

Trenul întîrziat de Cluj-Napoca intră impulsiv în staţia unde îl aşteaptă de aproape o oră şase călători rebegiţi de frig. În urma noastră lăsăm o gară-fantomă care se numeşte Sinaia. Mă uit pentru ultima oară la străinul care se chinuie să deschidă o uşă blocată ca să-şi urce noua sa „familie” în tren. Și mă întreb fără să vreau: oare ce cauţi tu aici? Pentru o fată frumoasă care dansează ca o zînă, cu paşi dulci şi mici, pe peronul gării din Sinaia, atunci cînd îşi adoarme copilul ei fără tată şi care va avea aşteptări de la tine, cum ar fi să-i schimbi viaţa, să-i promiţi că trenurile n-or să mai întîrzie niciodată şi vă vor duce, la timp, exact unde trebuie, pentru ca puştiului să-i fie cald şi să se simtă în siguranţă? Oare poţi să faci asta?

Am ajuns acasă la ora 1, cu taxiul care a făcut slalom printre utilajele ce sparg de mai bine de două luni asfaltul de pe străduţele din cartierul meu. Am făcut 130 de kilometri de la Sinaia la Bucureşti în aproape patru ore (cu tot cu taxiuri şi aşteptat în gară). Am încă în minte imaginea aceea fabuloasă a toamnei privite prin ferestrele-acvarii de la hotel – ca pe o senzaţie irecuperabilă de pierdere, o lume reală, dincolo de sticlă, dar de neatins.

Mai multe