Tramvaiul 1 – un poem urban de Crăciun
P ărinții mei sînt nomazi, vara locuiesc la Poiana Cîmpina, iarna se mută pe Șoseaua Giurgiului. Uneori, drumul de la mine de-acasă, de la Obor pînă la Cîmpina (metrou și tren), durează la fel de mult ca drumul prin București pînă aproape de capătul Șoselei Giurgiului – o oră și jumătate. Taxiul costă cam la fel cît trenul Interregio. De aceea, senzația mea este că eu și părinții mei, chiar dacă împărțim același oraș, locuim totuși în orașe diferite. Pînă și clima e alta acolo. Cînd la Obor e soare, pe Șoseaua Giurgiului se ridică cețurile din lunci, se simt miasme din smîrcuri. Cînd la noi, „la munte“, ninge, la ei, „la șes“, burnițează mărunt. Astfel, perspectiva asupra Bucureștiului devine cu totul alta.
După masa de Crăciun, în acel amurg timpuriu de decembrie care îmi amintește mereu de poeziile lui Bacovia, încărcată cu o sacoșă cu sarmale, salată de boeuf și cozonac, căutam împreună cu tatăl meu un taxi pe la intersecția cu Luica. Erau cîteva parcate, dar toți taximetriști „particulari“. „Hai să vedem dacă vine tramvaiul! Merg cu tine șapte stații pînă la metrou, ca să-ți duc sacoșa“, zice tatăl meu cu inițiativă.
În stația de tramvai mai așteaptă ceva lume, un semn bun – n-a mai venit de mult și trebuie să apară. Nu e frig, mai degrabă umed și mohorît. Crăciunul nu prea se simte la intersecția Giurgiului cu Luica – nu sînt beculețe colorate sau alte ornamente festive, doar pe la buticurile non-stop cîțiva bețivi fugiți de-acasă fraternizează între ei și cu vînzătoarele. În stație, lumea e cam posacă, însă două adolescente se cară una pe alta în cîrcă și rîd de se prăpădesc (interesant e că cea slabă o cară pe cea grasă). „Două capre!“, zice taică-meu. Alți tineri „la patru ace“ – geci chinezești cu puf, căciuli cu Nike, blugi rupți, prespălați – așteaptă tramvaiul ca să iasă „mai pe centru“, adică la Cimitirul Bellu. În sfîrșit, vine. Șapte stații înșiruite una după alta pe Șoseaua Giurgiului trec repede. Chiar la mijlocul drumului e un restaurant care anunță cu mîndrie că organizează Revelion fără manele.
A jungem la Eroii Revoluției. Tatăl meu îmi dă sacoșa, se pregătește să facă drumul înapoi. Lui îi plac drumurile lungi prin București, nu se plictisește ca mine. Așa că are o altă inițiativă: „De ce nu iei tu tramvaiul 1? Te lasă exact la Lizeanu… și uite-l că vine!“ Cît face? „Păi, sînt 21 de stații, o nimica toată. Faci o juma de oră, că acum e liber prin oraș.“ Accept, fără să știu ce mă așteaptă. Mă urcă în tramvai, îmi face cu mîna.
Tramvaiul 1 e un poem urban, din acela cu ritm, dar fără rimă, care nu se mai termină. Nu mă înnebunesc după poemele urbane. Înconjoară aproape tot orașul, de fapt traversează mai multe orașe, căci Bucureștiul nu e niciodată la fel. Ca să ajungă la Gara Basarab trece cu aceeași lentoare prin Rahova, apoi pe bulevardul Timișoara și pe la podul Grozăvești. Habar n-aveam că ocolește atît. În tramvai e cald, o căldură care te moleșește și o lumină galbenă și chioară care te adoarme. De altfel, cei cîțiva călători par să moțăie pe scaunele lor. Curînd intru și eu în aceeași stare letargică. Doi colindători întîrziați mormăie un „Ascultați, creștinilor…“, pare că li se închid și lor ochii. Nu le dă nimeni nici un ban, așa că vor coborî la prima. Mă uit pe geam și nu recunosc nimic. Am senzația că am ajuns în cîmp. Un maidan care se numește, chipurile, Șoseaua Progresului și pe care tramvaiul 1 îl străbate cu demnitate. Întunericul de dincolo de geam este orașul meu care se numește București. Stații în beznă cu nume bizare – Inox, Aprodex, n-aș coborî acolo nici să mă împuște careva. Stații fără nici un călător. Din nou cîmp, depozite, siluetele unor foste fabrici, parcă. Umbre. Însă în tramvai e cald și e bine, te simți în siguranță. Trei puștani merg la mall, la AFI Palace, și se hăhăie. Par singura dovadă că mai există viață în tramvaiul 1. Că n-a venit deja Apocalipsa și sîntem niște zombi cu toții. Fata stă în brațele prietenului ei, se pupă din cinci în cinci minute, în timp ce trage cu ochiul la celălalt băiat, care stă întors spre ei, pe scaunul lui, fără se simtă jenat. Îl întărîtă, se plac. Mă întreb: pe drumul de întoarcere de la mall, cine va sta în brațele cui? Însă de-am ajunge la mall-ul ăla odată! În sfîrșit, apare din beznă, ca o constelație. Mă gîndesc că am ajuns în Occident. Totul e luminat și e glamour. Alți tineri asemeni celor din tramvaiul 1 au pus deja stăpînire pe AFI Palace. E o invazie.
Lăsăm mall-ul în urmă, apoi intrăm din nou în negură și ceață. E prea cald, or să mi se strice sarmalele, deja am depășit de mult cele 30 de minute promise de taică‑meu. În fața mea e un nene cu o sacoșă la fel de burdușită ca a mea. Vorbește cu nevasta la telefon. Da, a luat și ceva șorici, și caltaboș, a luat și țuica aia bună a lui finuțu’, dar pe ea nu pare să o intereseze țuica. Tipul coboară cu sacoșa lui la Gara Basarab și îmi imaginez cum va călători mai departe cu un tren personal pînă în satul lui, unde se va pune pe băut țuică și mîncat șorici.
T raversăm mărețul pod care îmi amintește oarecum de drumurile cu trenul prin Berlin. Încă două-trei stații și ajung într-un oraș cunoscut, Bucureștiul meu. Și aici începe Crăciunul, cu efemera lui feerie. După întunericul prin care am trecut, mi se pare că luminoasa Piața Victoriei se poate vedea de pe Marte. Beculețele se reflectă în geamul murdar al tramvaiului 1, Crăciunul devine o extensie, pătrunde și în capsula asta din afara timpului. Pe Ștefan cel Mare, mă simt deja acasă și zîmbesc. Am petrecut aproape o oră în afara oricărei realități posibile.