Televiziunea şi banii

Mulţi vorbesc despre degradarea mediului audiovizual de la noi şi despre vina pe care o au televiziunile pentru îmbolnăvirea morală a societăţii noastre. În plus, unii invocă nevoia de educaţie şi de cultură şi sînt convinşi că posturile TV ar avea o datorie în acest sens. Cei din televiziuni, însă, le rîd în nas, ca unor naivi. Ei nu s-au apucat de trebuşoara asta mînaţi de impulsuri iluministe, să culturalizeze şi să deştepte masele, nu sînt interesaţi să facă apostolat, ci doar bani. Pentru ei, televiziunea e o afacere şi atît – că doar de-aia posturile lor se numesc comerciale. Totul se traduce în cîştiguri. Unii le au în vedere în mod direct, din încasările din publicitate, iar alţii indirect. Aceştia din urmă sînt cei care par interesaţi, în primul rînd, de lupta politică şi-şi folosesc televiziunile ca armă electorală. Numai că, la noi, puterea politică se converteşte pînă la urmă tot în avantaje economice. Vrei să ajungi să ţii tu hăţurile în ţara asta, pentru a-ţi aranja cît mai bine afacerile şi pentru a nu fi deranjat de mîna (oricum scurtă, la noi) a legii.

Patronii, în general, sînt stăpîni absoluţi ai afacerilor lor. Dacă unul decide, la un moment dat, să bage bani în reproducerea asistată a muştelor, poate să o facă fără nici o problemă, e treaba lui. Dacă un altul e convins că va avea succes de piaţă dacă va începe să producă la scară largă paturi de cuie, ca ale fachirilor, e iarăşi treaba lui. Oamenii sînt liberi să investească chiar şi în cele mai trăsnite bazaconii. Cînd vorbim de televiziune, însă, patronul nu mai poate să facă orice-i trece prin cap. Programele televiziunilor reprezintă spaţiu public, iar acesta are anumite restricţii. Nu poţi, de exemplu, să te dezbraci la pielea goală pe stradă, oricît de inspirată ţi s-ar părea ideea. Dacă o faci, ai toate şansele să fii amendat de poliţişti sau arestat. Cam acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul televiziunilor. Nici aici nu-ţi poţi permite orice, chiar dacă la mijloc sînt banii tăi. Din păcate însă, organismul care ar trebui să acorde amenzile pentru derapajele din acest spaţiu – Consiliul Naţional al Audiovizualului – este moale. Prin urmare, televiziunile îşi fac de cap, iar piaţa publică audiovizuală seamănă, din ce în ce mai mult, cu o junglă.

Dar să ne întoarcem la bani. Televiziunea e o afacere, e adevărat, numai că orice business cere şi o anumită responsabilitate. Nu poţi să fii producător de autoturisme şi maşinile tale să aibă probleme la direcţie sau la sistemul de frînare. Nu poţi să pui în vînzare alimente toxice. Dacă o faci – dincolo de faptul că vei fi, pînă la urmă, sancţionat de lege –, te sancţionează, în primul rînd, piaţa. La scurt timp, oamenii vor înceta să mai cumpere alimentele sau autoturismele care le pun viaţa în pericol.

Televiziunile nu ne omoară cu produsele lor, dar ne afectează existenţa. De aceea, e mai greu să-ţi dai seama de răul pe care ţi-l fac. Oamenii sînt îmbolnăviţi lent. Dacă ne păstrăm în interiorul paralelei cu industria alimentară e ca în cazul unei afaceri cu junk food. La început, afacerea îţi merge bine pentru că hrana pe care o vinzi este ieftină şi creează şi adicţie. Numai că, pe termen lung, business-ul tău va avea de suferit: îţi vei îmbolnăvi consumatorii şi, astfel, ei se vor împuţina. Exact asta se întîmplă şi în cazul presei din România, care oferă de ani de zile junk news. Obţii ratinguri şi tiraje mari pe termen scurt, dar ceea ce îi dai publicului îi afectează grav sănătatea. Iar un mediu social bolnav, chiar dacă doar moral, îţi va prejudicia, prin ricoşeu, şi afacerea. O parte din public capătă reacţii alergice sau de indigestie faţă de presa aşa cum este ea acum, şi renunţă să mai cumpere ziare sau să mai deschidă televizorul. Acesta este motivul pentru care, dincolo de criza economică, multe instituţii mass-media din România sînt pe cale să-şi dea duhul. Presa moare pe mîna ei – şi am putea spune că-şi merită soarta.