Stări de vacanţă

Colecţionate, de-a lungul vremii: 

● La Valea Drăganului, un convoi de furnici care făcea înconjurul lumii – sau cel puţin aşa îmi imaginam eu, la 4 ani. Şerpuia pe dealuri şi pe văi pînă la marele muşuroi care semăna cu cel al termitelor din Africa. Şi tot acolo, cînd mama a „comandat“ pentru mine lapte, de la o ţărancă din sat, după ce am gustat, am decretat: „Mie nu-mi place laptele de vacă, îmi place laptele de Alimentară!“. 

● Coborînd cu tatăl meu în pas ritmat de la Cota 1400, un traseu pe care îl ştiam pe de rost şi cîntînd marşuri sovietice, fără versurile lor imposibile, doar cu „pam, pam, pam“. 

● Cînd trenul trece pe podul de la Cernavodă, toţi copiii scot capetele pe fereastră, nu mai au răbdare – se simte miros de mare. Fabulosul Hotel Raluca din Venus, seara, cu fiecare etaj luminat într-o altă culoare, de beculeţe. Hotelul Dana, cu o grădină luxuriantă, şi Hotelul Scoica semănînd, de la distanţă, chiar cu o cochilie. Piscinele cu miros de clor şi cu apa mai rece decît cea din mare. Clătitele cu gem de piersici, pe plajă, cînd muşcai dintr-una, nisipul scîrţîia printre dinţi. Invazia de melci, mici, translucizi, care se lipeau de firele de iarbă din faţa hotelului şi minuţioasa activitate de după-amiază (atunci cînd părinţii „se odihnesc“) de a-i desprinde şi aduna în poala rochiţei. Acea mare „comunistă“, cu parfumul ei inconfundabil, fetele blonde din RDG. 

● Gazda de la Buşteni care mereu ne caza în camera „cea bună“, cu vedere la Cruce. Şi zilele ploioase de la sfîrşit de august, în care nu aveai ce face altceva decît să te uiţi la munte, printr-o perdea de apă, cu nelinişte, pentru că ştii că, la un moment dat, o voce din spatele tău va spune: „Ce facem? N-are nici un rost să mai stăm şi să plătim camera degeaba… ne întoarcem în Bucureşti?“. 

● Serile de la Cluj, atunci cînd se joacă „faţa“, căldura de peste zi începe să se domolească şi se face răcoare, ne ascundem în straturile de roşii ale oamenilor, în grădinile de printre blocuri, din toate apartamentele miroase a salată de vinete. 

● Doi adolescenţi, pe vîrful Bucşoiu, făcîndu-şi jurăminte şi sărutîndu-se cu buzele lor aspre şi crăpate de la vînt. 

● La Costineşti, în septembrie, cu doi prieteni „fugiţi de acasă“, fără nici un chior şi atît de hămesiţi încît au furat doi pepeni pe care i-am mîncat printre căsuţele de lemn deja pustii. Alex i-a despicat în două cu briceagul lui de munţoman, zeama s-a scurs pe alee, năclăind urmele de paşi ale turiştilor care plecaseră. Atmosferă de final de sezon şi o noapte sinistră petrecută pe plajă, dîrdîind de frig şi aşteptînd răsăritul, nu din motive romantice, doar să apară odată soarele şi să ne încălzească. În acea noapte, împlineam 17 ani, aveam ceva bani în buzunar, dar îi păstram ca să-i fac cinste, în Bucureşti, celei mai bune prietene, la Pizza Hut. Ce minte sucită poţi să ai la 17 ani! 

● Şi o altă noapte magică, la Padina, cu spaima de urşi şi un foc încropit pe malul pîrîului, la care doar am încălzit conserve de fasole, pentru că nu ne pregătiserăm cu altceva şi n-aveam noţiunea de grătar sub clar de lună. O sticlă de coniac prost, cumpărată de la cabană, şi interminabile discuţii filozofice despre lume şi viaţă, extratereştri şi rostul nostru pe Pămînt. Ce tineri eram, cu cîtă uşurinţă visam! A doua zi ne-a durut cumplit capul, de-abia am putut urca pe munte. 

● Ziua aceea de la Portiţa, cînd valurile au adus din larg mii pe peşti – guvizi şi limbă-de-mare –, i-au depozitat pe plajă, se zbăteau pe nisip. Corturarii au început să-i adune în găletuşele de plastic ale copiilor. Spre seară s-au aprins focurile, cu toţii ne-am hrănit din ce ne-a adus marea. După aceea am cîntat Beatles într-o barcă spartă, abandonată, pînă cînd am răguşit. 

● Sulina, pentru mine o „stare de vacanţă“ în sine. Mahmudia şi un complex turistic în paragină, în mijlocul mlaştinii, învăluită într-un nor de insecte. Totul e acvatic aici, în descompunere, un chelner captiv într-un soi de buclă atemporală ne aduce o saramură de crap.  

● Portugalia şi Vila Nova de Gaya, opt plaje înşirate una după alta, fiecare cu alt nume şi cu o altă reţetă de Caipirihna, cea mai bună a fost cea de la plaja numărul 2. În iunie e aproape pustiu, doar biciclişti şi

-i se plimbă pe aleea ce mărgineşte faleza. În faţa unui complex de blocuri noi, albe, trei portughezi fac scrumbii pe grătar, aşa cum românii pîrpălesc micii. Lumina aceea albă, fantastică, de Sud. 

● Aeroporul din Frankfurt, între două avioane, la întoarcerea acasă. Cheltuim ultimii euro pe două beri nemţeşti, ni le aduc în pahare înalte, cu spumă doar atît cît trebuie. Sorbindu-le fără grabă, ne ameţim uşor şi vorbim despre cum ar fi să nu ne mai întoarcem acasă şi să fugim în lume. Dacă am reuşi să păstrăm starea aceea de bine în noi, ne-am descurca oriunde, nu-i aşa? Apoi vedem un grup de chinezi care aşteaptă tăcuţi, stau pe bagajele lor uriaşe, ca nişte baloturi, şi mănîncă ouă fierte, cîte două, cîte patru, cîte cinci. Au venit în Europa ca să muncească – deducem noi. La un moment dat, apare cineva de la agenţia de intermediere şi începe să le citească numele de pe o foaie. Fac disciplinaţi prezenţa, ridică mîna pe rînd, apoi îşi văd de ouăle lor. Nimic nu s-a schimbat pe chipurile lor imobile, au rămas la fel de opace, oamenii aceştia nu cunosc nici o „stare de vacanţă“. Şi atunci mă simt privilegiată pentru faptul că sînt pe aeroportul din Frankfurt, un mic oraş în aşteptare, şi mă gîndesc să fug în lume. Ştiu că n-o voi face, dar măcar îmi permit să visez la asta.