Sondaje şi oameni trişti
Într-un supermarket, puţin înainte de ora închiderii, în dreptul raftului cu bere, se apropie timid de mine un tip în jur de 30 de ani şi mă întreabă dacă aş fi de acord să particip la un sondaj de opinie. Mă văzuse că pusesem în coş două sticle de bere. Zic „da“, doar să nu dureze mult. „Cîteva minuţele!“ Îşi scoate cu stîngăcie un laptop arhaic dintr-un rucsac, apoi îi e greu să-l menevreze, aşa, stînd în picioare, îl tot suceşte ca să-i găsească o poziţie, îl sprijină cumva pe rucsac, cu o mînă îl ţine, cu cealaltă îl butonează. În tot acest timp, bărbatul transpiră şi îşi cere scuze. Se uită speriat la mine – îi e frică să nu mă răzgîndesc şi să plec, însă aştept răbdătoare. Şi mă întreb: oare de ce nu li se cumpără tablete? N-ar fi mult mai simplu pentru bieţii oameni?
Job-ul se numeşte „operator sondaje teren“ şi e plin Internetul de el, pe site-urile cu oferte de muncă. Deşi nu-ţi trebuie nici o specializare, nu trebuie să te pricepi la nimic, nu-l vrea nimeni. Pentru că e prost plătit şi n-are nici un viitor. Este aşa-zisul „job de fugă“, cînd nu găseşti altceva şi trebuie să-ţi cîştigi o pîine. Mă uit la bărbatul din faţa mea, îmbrăcat curat, dar destul de modest. Se vede de la o poştă că nu-i făcut pentru acest job. N-are „papagal“, nici un zîmbet strălucitor, n-are fi în stare să te „aburească“ cu nimic, e mai degrabă genul discret şi retras care ar putea să-şi petreacă o viaţă întreagă la un birou, cu ale lui. Sau într-un laborator de cercetare. Şi se mai simte, tot de la poştă, că l-am cunoscut într-un moment prost al vieţii lui. Şi că o face pentru cîţiva lei, din disperare. Toată această disperare legată de supravieţuire într-o ţară „capitalistă“ numită România îi dă o nesiguranţă. Mîinile îi tremură un pic pe tastatură, în momentul în care începe să bifeze răspunsurile mele la întrebări. Vorbeşte încet, aproape în şoaptă, ca şi cum am fi într-o biserică. Lucrez în mass-media, publicitate, vînzări? Mint şi spun că nu. Nu vreau să-l dezamăgesc şi să-i stric omului sondajul. Orice chestionar completat înseamnă pentru el nişte bani în plus. Urmează cele mai stupide şi nerelevante, în opinia mea, întrebări legate de un produs la care am răspuns pînă acum. De ce am cumpărat o anumită marcă? (berile din coş). În ce măsură în următoarele şase luni voi cumpăra aceeaşi marcă? De parcă aş şti eu ce voi bea peste şase luni… Ce mă atrage la marca respectivă? Dacă „marca mea preferată“ (De unde şi pînă unde? Alesesem berea aproape la întîmplare…) n-ar fi la raft, ce altă marcă aş alege? Şi dacă nici acea marcă n-ar fi la raft, ce a treia marcă aş alege? Şi tot aşa, la nesfîrşit. Bărbatul bifează, în poziţia lui comică, cu laptop-ul în braţe. Îşi dă seama că mă plictiseşte şi se simte prost. E un tip de bun-simţ. Ca să mai destind atmosfera, încep să fac conversaţie „pe lîngă“. Tot despre bere, că asta e tema. Că aia e cehească, adică imported şi că e mult mai bună decît cea făcută la noi, aceeaşi marcă, nu se compară. Că berile româneşti sînt toate la fel, acre, au acelaşi gust. Că cele la doză n-au spumă şi au un gust metalic, sînt mai bune cele la sticlă. Etc. Toate aceste caracteristici, cele mai importante de fapt, nu există în chestionar. Tipul e un pic descumpănit. La un moment dat, se uită la mine şi schiţează un soi de zîmbet. „Eu nu ştiu. Nu beau bere.“ Deloc? „Foarte rar. Şi nu văd nici o diferenţă între ele.“ Sînt oarecum şocată. Cum să trimiţi pe teren, la un sondaj despre bere, un om care nu bea bere? Încurcate sînt căile sondajelor de opinie! Acum stînjeneala i se citeşte şi mai bine pe chip. Îmi dau seama că omul acela şi-ar dori să fie în cu totul altă parte, aşa că nu mai fac nici un comentariu, doar răspund la întrebări, ca să terminăm mai repede. Primesc cadou nu o bere, ci o ciocolată. La final, îndrăzneşte să-mi spună: „Îmi lăsaţi un număr de telefon? O să vă sune de la firmă… ca să mă verifice pe mine!“ Are un nod în gît. Îi dictez telefonul, îmi iau berile şi ciocolata şi plec.
A doua zi, mă sună într-adevăr o domnişoară înţepată. Unde l-aţi întîlnit pe operatorul nostru? La raftul cu bere, desigur. Cum vi s-a părut sondajul? Foarte lung, a durat o jumătate de oră. O pauză. Apoi, un ton reprobabil: „Dar… operatorul n-a folosit un laptop?“ Mă enervez: „Ba da, nu a fost vina lui. Chestionarul a fost prea lung. Şi stupid“
Un amic care avea urgent nevoie de bani mi-a povestit că a participat la un sondaj cu privire la băuturile spirtoase, pentru consumatori între 35 şi 50 de ani. A trebui să meargă la sediul firmei pentru o discuţie de două ore. În sala de aşteptare erau vreo zece bărbaţi care arătau cam la fel – în blugi şi în cămăşuţe „regulamentare“, spălate şi călcate de neveste, toţi cu un început de chelie şi un pic de burtă. Şi atitudinea lor era una comună – resemnarea. Nici nu îndrăzneau să se privească unul pe celălalt şi să comunice, toţi stăteau cu privirile plecate, unii care aveau telefoane le butonau, ca să aibă o ocupaţie în timp ce aşteptau. Nici unul nu părea vreun mare „consumator“. Unul era jurist, altul actor, cîţiva aveau copii mici. Toţi voiau să-şi ia cei 50 de lei pentru care veniseră şi să iasă cît mai repede din acea situaţie umilitoare. Au discutat două ore despre vodcă, palincă şi vişinată, cu sucuri şi fursecuri pe masă de care nici măcar nu s-au atins. Cînd au fost întrebaţi ce-şi doresc de la viaţă au răspuns invariabil: „Sănătate şi stabilitate financiară!“
E plin peste tot de sondaje, de chestionare, de mărci, de produse într-o economie de piaţă. Însă interiorul nostru plin de tristeţe, frustrare şi uneori de disperare nu este sondat de nimeni.