Sloganuri politice româneşti şi de aiurea
Luni, 30 septembrie, doar cu o lună şi trei zile înaintea alegerilor prezidenţiale, numai cîţiva candidaţi îşi făcuseră cunoscute mesajele-cheie. Prin comparaţie cu sloganurile cîştigătoare din SUA, Marea Britanie, Franţa sau Germania, mesajele autohtone sînt goale de sens, plicticoase şi complexate.
Favoriţii pentru turul al doilea defilează cu un slogan recirculat şi cu un neaoşism şchiop. Grijuliu să-şi evidenţieze trecutul politic cam precar, Victor Ponta reia Mîndri că sîntem români, cel de la europarlamentare al PSD-ului, la fel cum la europarlamentare, partidul pe care îl conduce a defilat sub însemnele proaspăt (pe atunci) răposatului USL. Continuitatea sugerează, e drept, stabilitate, opusul discordiei care i se impută tot mai des inamicului-obsesie Traian Băsescu, dar a zgîndări mîndria unui electorat îmbătrînit, sărac, dependent politic şi depresiv e o socoteală nu tocmai atît de simplă. Cu formula în cauză, Ponta pare că peticeşte mai degrabă propriile carenţe de autostimă, decît pe cele ale alegătorilor.
Klaus Iohannis vine cu pretenţii parţial justificate de CV-ul de primar al Sibiului – şi cu o sugestie din categoria discriminare pozitivă, la adresa etniei din care face parte: România lucrului bine făcut. Sloganul conţine un frazeologism („lucru bine făcut“), dar alăturarea cu cuvîntul „România“ – cvasiimperativă la un candidat de origine germană – sună şchiop. S-a spus că formula recirculă un slogan de bere – „Bucuria lucrului bine făcut“. Dar însăşi comparaţia cu acesta arată carenţele versiunii Iohannis: „bucurie“ are un verb în familie, care face „lucrul“ să sune ca un complement, în timp ce „România“ – nu. Probabil, sloganul e un copil cu multe moaşe, genul compromis-cîrpeală la care o echipă de campanie şi nişte politicieni timoraţi ajung după multe ore de negocieri.
Mai simpatic e Tăriceanu, de partea ta, fie şi numai dacă citim în el o sugestie de joc de cuvinte (citiţi „tăriceanu“ ca nume predicativ şi puneţi verbul copulativ înainte). Fostul premier ţine să dea cu oiştea-n gard intitulîndu-şi programul România, a şaptea putere a Europei, deziderat incredibil pentru orice cetăţean cu inteligenţă normală, al unei ţări care se situează pe ultimele locuri în toate clasamentele bunăstării europene. În paranteză fie spus, şi programul lui Victor Ponta are un nume greu de digerat – Marea Unire a Românilor, care combină obsesia antibăsistă cu o sugestie monarhică (Ferdinand) profund deplasată.
Despre restul candidaţilor, nu se ştie mai nimic, cu excepţia Elenei Udrea, care încearcă să-şi vîndă sex appeal-ul renăscut, pe afişe care strigă: România frumoasă. Cum bine observau independenţii de la Vice, în cutia cu mesaje a Elenei Udrea sînt însă mult mai prezente imprecaţiile la adresa lui Victor Ponta („Ceauşescu“, „urmaşul lui Năstase şi Iliescu“, „cultul personalităţii“ etc.), decît ideile proprii. Ca totdeauna, succesoarea lui Traian Băsescu încearcă să combine o imagine hiperfeminizată, cu vînătoarea de oponenţi dogmatică, ultracritică şi previzibilă. Colecţia de sezon a candidatei e din categoria tineresc-umilă (ii, bundiţe); Elena Udrea a dat, deja, poşeta Vuitton pe preşedinţie, dar uită că, înaintea ei, Richard a scos la bătaie un regat, fără să primească în schimb calul.
Din experienţa altor articole, ceea ce am scris pînă aici îmi va atrage trei tipuri de antipatie, din partea celor trei categorii de susţinători ai celor trei candidaţi, ca şi acuzaţii că aş fi vîndut, în fiecare caz, celorlalţi doi. Cum mesajele de campanie autohtone sînt nu numai inanalizabil de slabe, ci şi prea puţine pentru a umple întregul spaţiu pe care-l am în Dilema, voi oferi mai jos cîţiva termeni de comparaţie, din locurile şi limbile la care am avut acces.
• Are You Thinking What We’Re Thinking? (Te gîndeşti şi tu la ce mă gîndesc şi eu?/Gîndim la fel?): Aluzie la adresa economiei, conservatorii britanici au diminuat substanţial avantajul lui Tony Blair şi al laburiştilor cu ea, în 2005.
• Deeds, not Words (Fapte, nu vorbe): Sloganul sufragetelor britanice de la începutul secolului trecut – e ironic faptul că Iohannis a făcut titluri cu el, în chip de citat, săptămîna trecută, la lansarea propriului program. La sufragete funcţiona ca o cerere imperativă, la Iohannis sună a scuză.
• Grant Us Another Term (Mai daţi-ne un termen): Joc de cuvinte bazat pe „grant“, cu care Ulysses S. Grant a obţinut detaşat reconfirmarea la Casa Albă, în 1872. Sloganul e rudă cu Hoo but Hoover (Who, But Hoover?/Cine, dacă nu Hoover, Herbert Hoover, 1928), Rally Around O’Malley (Strîngeţi-vă în jurul lui O’Malley, Patrick O’Malley, 2002), I Like Ike (Îmi place Ike, Dwight „Ike“ Eisenhower, 1951) şi altele, din tradiţia politică americană.
• It’s the economy, stupid! (Economia e de vină, fraiere!): Bill Clinton a cîştigat în 1992 cu ceea ce fusese, iniţial, un mesaj intern din clasa memento pentru propriul staff de comunicare. Ceea ce pare o insultă la adresa propriului electorat a funcţionat, posibil, fiindcă alegătorii au citit în formulă un bobîrnac dat oponenţilor republicani.
• La force tranquille (Forţa calmă): Sloganul cu care Mitterrand a devenit în 1981 primul preşedinte socialist al celei de-a Cincea Republici are o istorie controversată. După unele surse, a fost impus de Mitterrand după ce echipa de comunicare votase în bloc împotrivă. Poza din afişul celebru are în fundal o biserică din fieful electoral al preşedintelui, Château-Chinon, a cărei cruce a fost ştearsă, fiindcă nu se potrivea cu socialismul candidatului.
• Venceremos! (Vom învinge!): Sloganul socialiştilor şi comuniştilor din America Latină concentrează totul într-un cuvînt aliterativ, uşor de scandat, la un timp viitor verosimil.
• Vote Yourself a Farm (Votează-ţi o fermă): Folosit de Abraham Lincoln în 1860, în acord cu intenţiile democratice şi egalitare ale marelui preşedinte.
• We are the 99% (Noi sîntem cei 99%): Sloganul mişcărilor Occupy, lansat în 2011 de un activist newyorkez. Se referă la concentrarea bogăţiei în zona a 1% din populaţie.
• Wir Sind das Volk (Noi sîntem poporul): S-a impus în Demonstraţiile de luni ale est-germanilor din 1989-1990, cele care au dus la destrămarea Germaniei democrate. Contrapus pretenţiilor de legitimitate populară ale comuniştilor din întregul Est.
Pentru cazul în care mai e nevoie de lămuriri, diferenţa dintre un slogan politic adevărat şi încropelile autohtone nu e nici despre vorbe şi nici despre fapte, ci despre idei. Formulele occidentale sînt expresia unor opţiuni politice autentice, polemice, cu corespondent în ideile alegătorilor. În locul lor, Ponta îşi flatează electoratul, Udrea se flatează pe ea însăşi, iar Iohannis nu reuşeşte să flateze pe nimeni.