Şi jucător, şi arbitru

"Cătălin Tolontan: La Cotidianul erai Senior Editor, ceea ce înseamnă că erai în staff-ul acestui ziar. Erai jurnalist, nu doar invitat, aşa cum eşti la Gazeta Sporturilor. În momentul în care tu ai decis să mergi într-o zonă politică, nu crezi că apare o coliziune din aceasta insolvabilă, între statutul tău de viitor politician şi statutul tău de jurnalist? Traian Ungureanu: Nu, nicidecum." Dialogul de mai sus a avut loc săptămîna trecută, într-o emisiune de la Realitatea TV moderată de Mihai Tatulici, care-i avea invitaţi în platou pe Cătălin Tolontan, Grigore Cartianu, Doru Buşcu, Liviu Mihaiu, Viorel Hrenbenciuc şi, la un moment dat, l-a avut prin telefon şi pe Traian Ungureanu, de la Londra. Intervenţia celui din urmă era prilejuită de scandalul provocat de el însuşi, pentru faptul că ziarul Cotidianul a renunţat la serviciile sale în momentul în care a decis să candideze pentru Parlamentul European din partea PD-L. Partitura lui Traian Ungureanu era cea pe care i-o ştiam: este o victimă a intereselor politice impure, Cotidianul a devenit un ziar antibăsescian, prin urmare "i-a fost tăiat capul" apărătorului lui Băsescu. (Juca atît de convingător, încît mă mir că nu a fost iniţiată rapid o petiţie de susţinere a lui.) Nu vedea nici o incompatibilitate între statutul de jurnalist şi cel de politician, nu avea nici o problemă să se afle în caseta redacţională a ziarului în timp ce-şi face campania electorală, ideea de imparţialitate nu-l vizita nici ca o boare trecătoare de primăvară. Argumentele de bun-simţ care i se aduceau în emisiune nu-l făceau să se abată de la discursul lui autist, nici măcar un milimetru. De fapt, i-ar fi servit în continuare foarte bine să joace la două capete: şi jucător angajat politic, şi arbitru. Atitudinea lui Traian Ungureanu nu mă mai surprinde deloc, pentru mine e un caz clasat. Iată ce scriam despre el acum un an, pe blogul meu (www.cp-b.ro): "Pe la începutul anilor ’90, mă încîntau articolele lui din revista 22. Erau scrise jucăuş şi ironic. La fel, îmi plăceau şi comentariile lui de la BBC. Apoi, cînd a fost dat afară de la BBC, am semnat fără să stau pe gînduri protestul prin care se lua atitudine publică împotriva unui mariaj incredibil: şefii postului britanic şi puterea politică de la noi din acea vreme, reprezentată de Adrian Năstase. Apoi am aflat că omul fusese dat afară pe alte criterii decît cele politice şi unii care cunoşteau mai îndeaproape problema mi-au spus că treaba cu implicarea lui Năstase în demiterea lui a fost răspîndită chiar de TRU. În fine, nu-i asta o problemă, nu e prima dată cînd am fost fraier. Apoi l-am văzut cum se topeşte de dragul lui Băsescu şi, odată cu aceasta, i se topeşte şi spiritul jucăuş care aproape că-i devenise marcă. Măcar dacă pasiunea asta mistuitoare ar fi fost dezinteresată!… În momentul în care a acceptat cadoul de la Băsescu (postul de ambasador), lucrurile au început să se clarifice. Cum e cînd declari că iubeşti pe cineva de nu poţi trăi fără el, dar accepţi fără să clipeşti un Ferrari drept răsplată pentru dragostea ta? Acum i-am citit odele pe care i le-a adus lui Ceauşescu. Pînă la urmă, nu poţi să judeci omul pentru ce a făcut în nişte vremuri anormale (chiar dacă au fost unii care în acele vremuri anormale s-au ţinut drepţi). Dar l-am auzit, într-o emisiune de la News FM, cum dădea explicaţii cusute cu aţă albă pentru acele texte. Îmi pare rău, dar nu era nici o diferenţă între el şi nu ştiu ce baron local, prins cu ocaua mică " acelaşi stil de a te aburi, cu violarea liniştită a logicii şi a bunului-simţ. Orice urmă a discursului inteligent de odinioară dispăruse ca prin farmec. Trist, foarte trist." În momentul în care am scris textul de mai sus, eram trist pentru că pierdusem un om pe care-l apreciam, un amic. Între timp, mi-a dispărut orice urmă de tristeţe.