Securiști radioși

Eşti prins cu ocaua mică şi arătat cu degetul, făcut de rîs. În mod normal, ar trebui să te faci mic, să taci mîlc şi să nu te mai arăţi lumii. În mod normal, ar trebui să-ţi fie ruşine. Ar fi trebuit să-ţi fie şi cînd foloseai ocaua mică, dar, dacă nu s-a întîmplat atunci şi credeai că-ţi merge, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, cînd ai fost dat în fapt. 

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii descoperă că Gheorghe Turda, cîntăreţ de muzică populară şi general în Ministerul de Interne, a fost turnător. Că a turnat-o, printre alţii, inclusiv pe mătuşa sa, care voia să plece în străinătate. Şi, conform legii, CNSAS cere Curţii de Apel Bucureşti, în octombrie 2009, să constate că Gheorghe Turda a colaborat cu fosta Securitate. În 2010, respectivul tribunal dă verdictul: Gheorghe Turda a fost colaborator al Securităţii. Ce face cel vinovat? Credeţi că se căieşte, că nu mai scoate capul în lume de ruşine? Aş! Contestă decizia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În fond, dacă a mers la un mare securist ca Voiculescu, poate o merge şi la el. Numai că lui nu-i iese pasienţa: săptămîna trecută, Înalta Curte a decis definitiv că Gheorghe Turda a fost colaborator al Securităţii. 

Tot săptămîna trecută, după anunţarea deciziei în ceea ce-l priveşte, l-am văzut pe Turda de două ori la televizor. Nu, nu-şi punea cenuşă-n cap, ci era vesel şi ferice. Ce mai! – nici usturoi nu mîncase, nici gura nu-i mirosea. Miercuri, a fost invitat, împreună cu fiica sa, la emisiunea de divertisment a lui Dan Negru de la Antena 1, Cîştigi în 60 de secunde. Dan Negru i se adresa lui Gheorghe Turda nu cu „turnătorule“, ci cu „maestre“, iar generalul folclorist ne împărtăşea cu generozitate latura lui ludică, dar şi calitatea lui de tată de familie, cu două fete şi o nepoţică. Ce poate fi mai frumos? Cu adevărat o „mare, mare bucurie“ să ai un asemenea om în platou – după cum zicea şi Dan Negru. 

Sîmbătă îl văd pe Gheorghe Turda în direct la o altă emisiune de divertisment, la TVR 1 – ÎnTrecerea anilor, prezentată de Mircea Radu. Şi de data aceasta rapsodul ne este prezentat ca mare om, mare caracter. Iar el primeşte toate laudele cu zîmbetul pe buze. 

Bun, înţeleg că turnătorul nu are probleme cu propria conştiinţă, aşa cum nu a avut nici cînd turna. Că e dispus să calce, zîmbind, pe cadavre – şi atunci, şi acum. Că e învăţat să-şi ascundă dubla identitate – şi continuă să o facă chiar şi cînd este deconspirat. Dar ce nu înţeleg e cum de şi ceilalţi se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Cum de mai este invitat în emisiuni şi ne este dat de exemplu. Cum de ni se vînd comedii ieftine, la care noi trebuie să ne distrăm, uitînd totul. Uitînd chiar şi nişte lucruri de cu o zi-două înainte. Tot aşa, continui să mă minunez cum de informatorul cu nume de cod „Laurenţiu“ sau „Ionescu Paul“ – cel despre care N.C. Munteanu scria în seria „Top 5. Cei mai scîrboşi informatori“ că „a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu iniţiative în întîmpinarea sugestiilor Securităţii“ – este oferit cu asiduitate publicului, inclusiv ca reper moral. (Aţi ghicit, este vorba de Constantin Bălăceanu-Stolnici.) 

După mine, acest comportament al oamenilor de televiziune ar putea avea două explicaţii. Ori toată povestea cu Securitatea nu-i interesează şi n-au chef să li se dea peste cap clişeele cu care operează. Ori ei înşişi au fost sau sînt implicaţi şi nu fac altceva decît să-şi acopere confraţii. Cît despre respectul pentru public, acesta iese oricum din discuţie. În ambele variante, noi, telespectatorii, nu contăm decît ca masă care trebuie prostită, manipulată. Ceea ce, de altfel, nici nu e prea greu.