Securişti la pensie şi generali în rezervă

1 octombrie 2014   MASS COMEDIA

La un moment dat, am avut un vecin general în rezervă. Faptul că, la ce pensie avea, ca să nu mai socotim banii puşi deoparte, nu locuia într-o vilă prin Floreasca, ci într-un apartament de patru camere de pe Moşilor, era o chestiune de obişnuinţă şi de zgîrcenie. În plus, se simţea un om important în bloc, deşi refuzase constant funcţia de „preşedinte“ care i se oferea din principiu la fiecare şedinţă de comitet, de unde nu lipsea niciodată. Toţi cei din generaţia lui îl salutau cu „Să trăiţi, domn’ general!“. Chiar şi uşa lui metalică, sobră, cu o sonerie ca un clopoţel care îl chema la raport pe majordom, le impunea respect. Pe la 70 de ani, după ce i-a murit soţia, a fost cel mai constant client al localurilor de tipul „împinge tava“. A recunoscut că nu ştia să-şi fiarbă un ou. Îi plăcea ca masa să-i fie servită, o stropea cu un rachiu sau cu o bere şi, după ce căpăta o oareşce limbariţă, povestea oricui se nimerea amintiri din armată. Ce chefuri la popotă, ce beţii! Ce femei, cu grad sau civile, ce partide prin locuri pidosnice, hehe! N-aveam nimic cu omul, un personaj, în fond, ceea ce mă înfuria uneori era pensia lui nesimţită, cu care se lăuda ori de cîte ori avea ocazia. În bloc locuiau foşti profesori care primeau drept pensie o sumă de zece ori mai mică. Oare ce lucruri atît de importante făcuse acest general pentru ţară, în vremuri de pace şi în care Armata era glorificată doar pentru că exista, în afară de a organiza exerciţii militare de rutină sau de a-şi trimite soldaţii la prăşit? Ce merite deosebite avusese, încît acum se putea bucura de o bătrîneţe atît de confortabilă? 

M-am mutat într-un alt bloc, tot pe Moşilor, şi mi s-a spus de la bun început că „ăsta-i bloc de foşti securişti“, ca şi cum ar fi fost o calitate în sine a blocului. Adică „bloc de securişti“ egal siguranţă şi încredere. Un bloc construit după alte norme, de-ale lor, în care aveai parte de linişte, suspect de multă linişte. Aproape niciodată nu vedeam pe nimeni pe paliere, însă aveam mereu senzaţia că un ochi mă pîndeşte din spatele unui vizor. Şi aşa şi era! În momentul în care am primit o pisică în scara blocului, în miez de iarnă, un domn distins, cu părul alb, mi-a reproşat că am adus şi am hrănit „animale străine“ în bloc. Am întrebat, pe un ton naiv: „De unde ştiţi că eu am adus pisica?“ A rîs cu blîndeţe: „Noi ştim tot!“ O vreme m-am tot întrebat unde se ascund ceilalţi securişti (e adevărat că nu participam niciodată la şedinţele de comitet). M-am lămurit într-o după-amiază, cînd am ieşit cu tatăl meu (care locuise înaintea mea în bloc) la o cochetă terasă de cartier, cu preţuri de Centrul Vechi. „Uite, toţi vecinii tăi sînt aici!“ Respectabili domni şi doamne în vîrstă, pensionari, sorbeau beri şi limonadă, se înfigeau în platouri cu mici. Ce bătrîneţe decentă! Toţi îl salutau amabili pe tatăl meu. Hm, şi pe mine… de parcă ne-am fi ştiut de-o viaţă.

Am cunoscut accidental un fost securist care avea, în acelaşi timp, şi certificat de revoluţionar, şi era supărat căci tocmai li se tăiaseră „subvenţiile“. „Dar măcar nu trebuie să plătesc impozite!“ – un mic „ajutor“ de la stat, care îi convenea, pentru că avea trei case. Aşadar, înainte a turnat, la „Revoluţie“ şi-a îndeplinit cu brio „misiunea“, care o fi fost ea, acum, la 65 de ani, stă paşnic acasă, cu 7000 de lei pensie, conduce un Ford, toamna cumpără struguri şi face vin, iarna îl bea… trai pe vătrai! Ceea ce mi se pare grav este că nu ascunde faptul că a fost securist, ba chiar se laudă cu asta şi cu micile potlogării pe care le-a făcut. Şi pentru că se plictiseşte „la pensie“, are un mic şi inofensiv hobby – dispozitivele de supraveghere şi ascultare. Casa lui e împînzită de camere video, are o aplicaţie pe mobil şi poate vedea de oriunde ce se întîmplă cînd e plecat. Şi în micul său „atelier“, meştereşte mereu cîte ceva cu trei fire – la pensia lui, îşi permite să-şi cumpere tot soiul de jucărele. Un om fericit.

Înţeleg capitalismul şi diferenţele dintre săraci şi bogaţi, înţeleg şi faptul că, după ce se retrag din activitate, nu toţi oamenii pot avea aceeaşi pensie, e în funcţie „de buget“ şi ar trebui să fie şi în funcţie de munca depusă şi de responsabilităţile fiecăruia „în cîmpul muncii“. Ceea ce nu înţeleg sînt aceste derapaje monstruoase şi de-a dreptul indecente care există încă în societatea românească. Aşadar, nu înţeleg nici în ruptul capului de ce un fost securist (care poate că n-a pus în pericol viaţa şi libertatea nimănui şi a lucrat ca simplu „funcţionar“ în sistem), la bătrîneţe, are un trai mai bun decît un amărît care n-a turnat pe nimeni? Ceea ce îi permite să-şi păstreze aroganţa şi atitudinea de „stăpîn“ pe care a avut-o şi în urmă cu 25 de ani. Cînd mă gîndesc doar la ultimul caz, mă întreb cum putem convieţui alături de aceşti oameni, prefăcîndu-ne că, de fapt, totul în regulă. Că aşa trebuie să fie, să ridicăm din umeri: „Deh, a fost securist, e normal să-i meargă bine!“ Cum poţi tu, ca stat, să „recompensezi“ pe cineva, sub forma unei pensii (babane), pentru că a muncit în detrimentul oamenilor din jur, a umanităţii în sine (vorbim în principiu, lăsăm la o parte partea „tehnică“ a sistemului de pensii)? Eu, în primul rînd, le-aş lua pensiile. La toţi. Cum s-au „descurcat“ înainte, să se descurce şi acum.   Adina POPESCU

Mai multe