România drumurilor imposibile

Cînd eram copil, drumul pînă la Cluj cu trenul era cea mai lungă călătorie pe care mi-o puteam imagina. Opt ore și jumătate. La un moment dat, se „inventase“ un rapid care scurta călătoria cu aproape o oră. Rezistam cu brio pînă pe la Brașov, apoi ori dădeam iama în șnițelele „cu miros de tren“, ori adormeam. Undeva după Sighișoara, cînd Clujul începea să se apropie, făceam nesfîrșite plimbări fără sens pe coridor, deranjînd inevitabil pe cîte un nene care fuma. Pe fereastră nu mai vedeam decît dealurile de o culoare gălbuie, nedefinită, ale Ardealului, ne îndreptam spre nicăieri. Sate puține, gări obscure în care trenul se oprea doar pentru două-trei minute, nici un grup de copii de-a lungul căii ferate care să facă cu mîna la tren. O pustietate. Atunci cînd Clujul ne răsărea în față, cu casele lui colorate de burg, îngrămădite una într-alta și cu turla bisericii Sfîntul Mihail strălucind în soarele asfințitului, mi se părea un oraș de poveste, poleit cu aur. Și astăzi uneori mi se mai pare așa, mai ales în septembrie.

Însă nu despre Clujul copilăriei voiam să povestesc, ci despre ce mai înseamnă să străbați țara dintr-un capăt în altul, aproape treizeci de ani mai tîrziu. Trenul InterRegio București – Cluj face între 11 și 14 ore. Întîrzierile nu sînt aproape niciodată mai mici de o oră, „se lucrează la linie“. Din cîte se știe, este vorba despre „o linie nouă“, însă nu se știe și cînd va fi dată în folosință. Pe cea veche, trenul se tîrîie în ritm de căruță, dealurile gălbui nu mai sînt un peisaj în mișcare, devin imagini statice, ca niște picturi. La un moment dat, trenul se oprește pur și simplu în cîmp. Am trăit o singură dată acest supliciu. 14 ore, două cărți bune, un laptop doldora cu de toate, filme și jocuri. Și după primele șase ore de drum nu mai ai chef de nimic. Clujul se transformă într-o destinație imposibil de atins. Iar plictisul se transformă în revoltă. În 14 ore poți ajunge cu avionul la Los Angeles, poate chiar mai departe. Dar nu, nu treci marea, nu vizitezi alte continente, ai rămas în România și te chinui să străbați doar cinci sute de kilometri dintr-o țară europeană. Timpul se dilată într-un mod neobișnuit. Cele 14 ore ți se par zile. E un timp irosit. Așadar, trenul rămîne o variantă doar pentru cei care se simt împăcați cu acest timp suspendat al nimănui și îl acceptă ca atare.

Mai rămîne varianta cu mașina, pe șoselele patriei. S-ar presupune că, dacă ai o mașină bună, distanțele se scurtează, cu riscul unor amenzi de depășire a vitezei legale. Însă, în realitate, nu-i deloc așa. Dacă ai o mașină bună, poți să o ții în garaj sau să te plimbi pe la Mamaia doar așa, de fiță, altceva n-ai ce face cu ea. Nu în România. Profiți cît poți de bucățelele de autostradă, însă acestea se termină repede. Apoi stai pe loc, într-un șir nesfîrșit de mașini, s-au mai găsit și ăștia cu TIR-urile să facă proteste din cauza RCA-ului și, deși te enervează, le dai dreptate. Înaintezi cu 20 de kilometri pe oră, n-ai pe cine să depășești, n-ai de ce. Te resemnezi. Te uiți la priveliște – aceleași dealuri de o culoare nedefinită ale Ardealului pe care le vezi și din tren. Pe șosea, totul se mișcă cu încetinitorul, în reluare. Din punct de vedere al infrastructurii, România „modernă“ e o țară a carelor cu boi care se deplasează tihnit, fără nici o grabă. Ca în Evul Mediu. De mai bine de un an, n-au reușit să repare porțiunea surpată de pe tronsonul de autostradă Sibiu – Sebeș. Un tronson care salva aproape o oră din drumul spre Cluj. Toate mașinile se varsă de pe tronsonul în lucru pe același etern drum național. Și încremenesc. Dacă ești într-un autocar, înțepenit deja de cîteva ore bune într-un scaun, cu un laptop înghesuit între tine și scaunul din față și cu nevoia de a merge la toaletă sau pur și simplu de a fuma o țigară, te lasă nervii de tot. Și, din nou, te revolți. De ce România trebuie să arate în continuare așa? De ce nu se mișcă lucrurile? De ce nu vin niște chinezi mititei și harnici să ne construiască autostrăzi într-o lună? De ce fiecare nou tronson, penibil prin scurtimea lui, inaugurat o dată la cîțiva ani, te bucură de parcă ai fi obținut o mică victorie personală? Victorie împotriva cui?

Am ajuns să urăsc Valea Oltului și să o evit cît pot. Contrastul dintre pitorescul ei și cei 98 de kilometri de drum îngustat, înțesat de camioane, cu depășiri interzise, pe care îl parcurgi uneori și în două ore, mi se pare ridicol. Mă întreb sincer dacă voi apuca în viața asta să traversez munții și altfel. Ardealul devine deja o altă țară, izolată, ruptă de România. Dacă tot îți pierzi timpul aiurea, mai bine o iei pe Transfăgărășan, măcar ai ce vedea. Îți asumi acest timp pierdut, destinația nu mai contează, devii doar turist prin propria ta țară. Și te bucuri de ea.

Desigur, mai e o variantă, aparent cea mai decentă. Cîștigi timp doar dacă zbori. La ultima cursă a zilei a unei companii low-cost, lumea se înghesuie deja ca la rată. Toți acești oameni au o lejeritate în gesturi și zîmbesc – știu că în 40 de minute vor fi la Cluj. Doamne cu un glas cîntat, trecute de 60 de ani, familii cu copii mici, în cărucioare, oameni de afaceri, cîțiva străini. Mă relaxez și eu. Însă ceva e în neregulă, am uitat să-mi printez boarding pass-ul, mi se spune că nu am făcut check-in-ul online, deși încerc să demonstrez cu tableta că l-am făcut. La ei „nu apare“. Sînt taxată cu 35 de euro în aeroport, mai mult de jumătate din prețul biletului. Mă revolt din nou, însă nu e timp să mă cert cu nimeni, decolează avionul și trebuie să ajung la Cluj. Varianta lejeră de a călători se lasă cu o pagubă. N-am vrut să stau cuminte 14 ore în tren sau 9 în mașină, pe șoselele patriei, trebuie să plătesc. Însă, peste doar 40 de minute, văd de sus luminile Clujului. E ca și cum aș fi mers de la Obor pînă în Berceni.