Ridicarea vălului de fier
Ei bine, da! Aşa ceva trebuie să vedem la televiziunea publică! Prin difuzarea documentarului The Soviet Story de Edvins Snore, TVR a dovedit că poate şi ştie să-şi ia rolul în serios. Adică să servească interesul public, să iniţieze dezbateri care să lumineze unghere întunecate ale istoriei şi implicit ale noastre, să educe.
E adevărat, documentare despre crimele comunismului au mai fost difuzate la TVR. De exemplu, Memorialul durerii. Dar ce diferenţă între seria realizată de Lucia Hossu-Longin şi filmul lui Edvins Snore! The Soviet Story e un documentar inteligent, care prezintă fapte şi voci (ale analiştilor şi ale celor implicaţi) fără să pluseze „poetic“ şi cu simbolistici de doi bani şi astfel să strice totul. Aşa stînd lucrurile, totul este foarte clar. Şi, mai cu seamă, convingător. Te conving documentele prezentate, cifrele, analizele unor istorici cu greutate sau mărturiile celor care au trăit pe pielea lor faptele povestite. De ce ai mai avea nevoie de brizbizuri şi stucaturi îndoielnice lîngă un asemenea tablou?
Documentarul lui Edvins Snore pleacă de la observaţia că memoria victimelor comunismului sovietic a fost ştearsă din istorie şi că simbolurile comuniste sînt considerate şi astăzi cool de către unii tineri (în timp ce purtarea svasticii naziste e un fapt blamabil). Apoi aminteşte că inclusiv în textele fondatoare ale comunismului, cele ale lui Marx şi Engels, era vorba nu numai despre „lupta de clasă“, ci existau şi aserţiuni rasiste sau îndemnuri ca unele „popoare inferioare“ să fie rase de pe faţa pămîntului. În Uniunea Sovietică, aceste îndemnuri au fost puse în practică, iar documentarul vorbeşte, printre altele, despre exterminarea prin înfometare a şapte milioane de oameni, în Ucraina din 1932-1933. Sau despre masacrul din pădurea Katyn. Sau despre cotele de ucideri care trebuiau depăşite, ca-n orice plan de muncă din statele comuniste.
Filmul aduce în discuţie şi colaborarea strînsă dintre sovietici şi nazişti, dovedită cu documente secrete, dar evidenţiată şi din manifestările similare ale celor două tabere. Şi aici ar fi nu numai latura soft a afişelor sovietice şi naziste care semănau izbitor, dar şi lucruri hardcore, cum erau de exemplu experimentele pe oameni pe care le făcea KGB-ul în Gulag (intervenţii pe creier, în timp ce oamenii erau vii!).
Desigur, documentarul The Soviet Story nu trece cu vederea ipocrizia Occidentului în privinţa URSS sau felul cum Puterea din Rusia de acum înţelege să continue moştenirea sovietică (călăi din pădurea Katyn decoraţi de Putin; torţionarul Dzintars, considerat astăzi „veteran onorabil“; discursuri antisemite în Duma de Stat; însuşi Putin, vorbind despre „prăbuşirea URSS, care a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului“ etc.).
Pe scurt, am putut vedea un documentar dens şi care-ţi taie răsuflarea. Pe mine, cel mai tare m-au lovit cele cîteva mărturii ale supravieţuitorilor. Cifrele de milioane de morţi dau seamă de proporţiile grozăviei, dar sînt pentru mintea mea pure abstracţiuni. Nu poţi să concepi ce reprezintă ele de fapt. Ce înseamnă şapte milioane de morţi? Un număr la fel de mare ca 500.000 de morţi sau 10.000 de morţi.
În schimb, nu are cum să nu te cutremure zicerea unei supravieţuitoare a foametei din Ucraina: „Îngropau oameni care mai trăiau. Se mişca pămîntul sub ei“. Sau povestirea unei alte femei, care îşi aminteşte cum „a avut şansa“ să-şi îngroape copilul în cimitir (şi nu în groapa comună) şi cum, cînd a mai murit un alt puşti, a fost bucuroasă că poate să mai vadă o dată mormîntul copilului ei. Sau vorbele unei alte victime: „Am ieşit din casă, iar în faţa uşii era o baltă de sînge. Am strîns sîngele într-un borcan. Era sîngele tatălui meu“. Nu mai e nimic de adăugat după aşa ceva.