Revoluţia pe Twitter a avut loc. Pe Facebook
Curentul grassroots care i-a adus lui Nicuşor Dan 7-8 procente în exit poll-urile pentru Primăria Bucureştiului seamănă mai bine cu revoluţiile Twitter din ţările cu probleme democratice, decît cu campaniile de Web ale candidaţilor americani. El s-a creat şi l-a propulsat însă pe matematician nu pe Twitter, ci mai degrabă pe Facebook.
Să ne ocupăm întîi de asemănările cu mişcările spontane din ţări ca Republica Moldova (2009) sau Tunisia/Libia/Egipt (2011) şi deosebirile faţă de campaniile din ţările occidentale. Sînt, mai ales, trei. Prima se referă la caracterul cvasispontan, neprovocat al mişcării. Campania lui Nicuşor Dan s-a făcut cu voluntari autentici, persoane care şi-au donat timpul din proprie iniţiativă, pentru a posta pe Twitter şi Facebook, mai degrabă decît au fost solicitate. Prin contrast, un candidat cu greutatea unui Barack Obama s-a sprijinit în 2008 pe susţinătorii organizaţi de partid, care au avut iniţiativa în conversaţia de Web, cel puţin în primul moment. A doua asemănare, care decurge din prima, se leagă de caracterul necoordonat – ba chiar dezorganizat – al campaniei. Lipsită de fonduri (cei 45.000 de euro de care a amintit Dan la TV sînt o sumă modică), aşa-numita campanie a fost o sumă eterogenă de contribuţii, unele bizare, ca outdoor-ul cu tancul şi piaţa Tien An Men, altele nimerite, ca imnul Adei Milea, ilustrat de Perjovschi. O persoană din staff-ul de comunicare al lui Dan – alcătuit, se pare, mai degrabă din oameni din agenţii de publicitate şi PR decît din specialişti în comunicare politică – a spus chiar că s-a ferit să „înfrîneze creativitatea“ celor care au contribuit la campanie, sau ceva asemănător. E drept, la modul cum au stat lucrurile, nici nu prea avea de ales.
În fine, a treia caracteristică a campaniei a fost caracterul stricto sensu alternativ, care decurge din accesul restrîns la media clasică, dat în primul rînd de lipsa de conexiuni cu vreuna dintre televiziuni. Asta, într-o ţară în care se ştie că Antena 3 e lansată de preşedintele-fondator al unui partid din USL, Giga TV aparţine unui baron PDL, TV H 2.0 e tentativa de media a unui consilier prezidenţial şi multe, multe altele. Dan a fost oarecum în situaţia în care a fost Traian Băsescu în 2004, cînd nu a avut acces la televiziuni şi a recurs la „Băsescu la ţintă“ pe Web, împreună cu foarte propagatul SMS viral cu Bombo-Congo. Din nou, la politicienii occidentali campania online nu e alternativa la TV, ci complementară acesteia. De exemplu, spoturile TV pot trimite la Web, la fel cum Twitter poate face tease la o apariţie TV şi multe altele.
Ne place sau nu, analogia cu ţările din afara UE stă în picioare şi în zona ideologică, pornind de la faptul că Nicuşor Dan este expresia unei minorităţi care respinge integral actuala clasă politică şi care s-a manifestat pînă acum în afara mecanismelor reprezentative, în ceea ce am putea numi Piaţa Universităţii II. Dar să trecem şi la problema Facebook vs Twitter.
Mediafax Monitorizare a pus în circulaţie, după a treia săptămînă de campanie, o analiză care arăta că Nicuşor Dan e destul de bine situat pe reţelele sociale, unde remarca un număr neobişnuit de mare de menţiuni pe Twitter (egal cu cel de pe Facebook, spre deosebire de alţi candidaţi). Presa s-a grăbit să titreze: „Primarul de pe Twitter“, dar nu e chiar aşa. Twitter are numai vreo 50 de mii de utilizatori în România, în timp ce numărul conturilor de Facebook e de 4,7 milioane. Deci, chiar la un număr egal de menţiuni, Nicuşor Dan a fost mai vizibil pe a doua platformă. E ca şi cum ai echivala o apariţie la Money Channel cu una la PRO TV, o televiziune mult mai populară.
Situaţia e diferită de alte ţări, în care acelaşi Twitter e mult mai influent decît în România. La noi, mock-up-urile la statuia lui Traian circulă mai degrabă pe Facebook, la fel cum tot acolo s-au făcut convocările eficiente în Piaţa Universităţii. E vorba de raportul de aproape 1:100 între cele două reţele.
Datele existente sînt destul de sumare, dar un studiu mai serios ar avea ca obiect interacţiunea propriu-zisă, mediată sau nu, dintre Dan şi susţinători. Endorsement-ul unor personaje notorii, dar nu superstaruri, ci situate într-o zonă alternativă şi echidistantă, precum Cătălin Tolontan sau Mihai Dobrovolschi, a contat cu siguranţă. Cert e, în schimb, că abordarea strict cantitativă, obsedată de parametrii măsurabili, strică. Marele perdant de duminică, Silviu Prigoană, e, pe Facebook, recordman-ul la like-uri, cu 90.000. Oprescu are doar vreo 45.000, iar Nicuşor Dan – vreo 16.000. Like-urile se pot obţine prin diferite metode. Vreo doi politicieni s-au făcut chiar de rîsul utilizatorilor, atunci cînd aceştia au descoperit pagina de Facebook pînă atunci neglijată, care arăta că numărul maxim de susţinători vine dintr-o ţară exotică.
Dar, în cazul lui Nicuşor Dan, o mare parte dintre cele 16.000 de adeziuni online au fost reale, fiindcă altă platformă nu a prea existat. Dacă, la fel ca tot politicianul român, Nicuşor Dan îşi va lăsa site-ul şi conturile pe reţele în paragină, va face o mare greşeală.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).