Revelioane ratate
De ceva vreme, această sărbătorire, festivă sau nu, „a trecerii dintre ani“, a ajuns să mă obsedeze într-un mod neplăcut. De fapt, cred că e de vină întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă, mult prea comerciale, superficiale şi pe alocuri kitsch, căci cuvîntul care face legea e mereu acelaşi – consum. Însă de la un revelion ai, de regulă, nişte aşteptări care nu se îndeplinesc niciodată. Aşa că, după ce te înveţi minte de cîteva ori, nu-ţi mai planifici nimic şi nu-ţi doreşti decît să ai parte de o noapte decentă. Şi care să treacă repede. De altfel, anotimpul în care această noapte „se întîmplă“ îţi limitează drastic (cel puţin în România) modul de petrecere a ei. Cum ar fi să-ţi transformi revelionul într-un picnic, cu stat pe o pătură, pe iarbă, cu băut şampanie şi uitat la stele? Deja e posibil ca lucrurile să se schimbe şi să devină chiar plăcute.
Aşadar (şi am mai făcut acest exerciţiu împreună cu prietenii mei), oricît mi-aş bate capul, nu-mi amintesc nici o petrecere notorie de Anul Nou, nici măcar una reuşită, după care se te trezeşti a doua zi, pe 1 ianuarie, uşor mahmur, însă cu un sentiment de împlinire – a mai trecut un an, ce bine, a început un altul! Dacă există vreo reţetă în acest sens (care să nu implice cantităţi mari de băutură şi mîncare), aştept să mi-o spuneţi. Îmi amintesc, în schimb, frînturi din revelioane convenţionale, dar mai ales din cele ratate:
● Revelioanele comuniste, din copilărie. Banale, previzibile, dar aveai ce vedea la televizor şi în asta consta aspectul lor inedit. (Acum cui îi mai pasă de televizor?) Scheciurile cu Dem Rădulescu, Mitică Popescu, Stela şi Arşinel (eu nu le-am prins pe cele cu Toma Caragiu şi cu Amza Pelea) te urmăreau zile întregi, te uitai la ele şi, în reluare, la Dacă doriţi să revedeţi…, pînă cînd învăţai replicile pe de rost. Cu puţin noroc, aveai şi ce pune pe masă. În sărăcia de atunci, masa în sine reprezenta o sărbătoare. O imagine tipică: întreaga familie în jurul unei mese festive (cu faţă de masă albă), pe care felurile se succedau într-o ordine prestabilită (antreurile pînă în ora 12, sarmalele şi friptura – imediat după, prăjiturile – după ora 2), şi cu ochii în televizor (alb-negru, Diamant) – elementul central al serii; se mînca, se ciocneau pahare şi se făcea conversaţie între scheciuri, atunci cînd cîntau Angela, Mirabela şi alţii; la un moment dat, cineva de la masă spunea „Ia!“, un consemn că toată lumea trebuie să tacă pentru o nouă repriză de glume.
● Primul meu revelion dansant, după 1990, cu verii mei de la Cluj. Într-un soi de sală de sport. Încă se ascultau Celentano, Al Bano şi Romina, Boney M, Ray Charles – „I just called to say I love you!“. Mi-au plăcut: crenvurştii fierbinţi, dinspre dimineaţă. Antidot pentru mahmureala de a doua zi – am aflat ulterior. Însă acest aspect încă nu mă interesa pe atunci. Crenvurştii erau doar buni.
● Revelion munţăresc, la cabana Cuca, din munţii Iezer-Păpuşa. Cu oale de sarmale cărate în rucsac, fără curent electric, deci cu ceas pe baterii, la lămpi cu carbid. Se anunţa de pomină, dar, pentru că a început devreme, pe la 6 (ce poţi să faci în creierii munţilor, cînd afară ninge liniştit?), înainte de 12, cu toţii au căzut ca muştele. Am rezistat eroic, pînă pe la 2, căutînd ţigările Carpaţi, ascunse la loc sigur de cineva prevăzător. Nu mai aveam ce fuma.
● Revelionul Mileniului, în Piaţa Revoluţiei, atunci cînd îngerul s-a ridicat deasupra capetelor noastre (un moment care făcea parte din spectacol). Ne-am strîns o gaşcă mare de rockeri şi de hipioţi, de prin vreo trei oraşe. Şi de data asta am început devreme, ne-am strîns la unul acasă, pentru un întăritor. Pe la 11, am plecat spre Piaţă. Viscol, frig, în troleu ne-am tot pasat sticla de vodcă de la unul la altul. Ne-am zbuciumat un pic la concert, la 12 fix am deschis şampania şi am gîlgîit cu sete. Nu vreau să-mi amintesc ce înseamnă şampanie după vodcă. Nici măcar Îngerul nu l-am mai văzut. Partea proastă a fost că părinţii mei sărbătoreau tot în Piaţă (după noua modă occidentală). Şi acum ţin să-mi reamintească cum, în anul 2000 (şi nu-mi vine să cred că au trecut 14 ani de atunci!), m-au dus acasă „ca pe un sac cu cartofi“.
● Un alt revelion la munte, de data aceasta la o cabană de pe la Sîmbăta de Sus. O gaşcă eterogenă, nu se cunoştea nimeni cu nimeni şi nici nu s-a legat nimic, doar ţuica şi cîrnaţii gazdelor ce ne-au mai unit. S-a plecat pe 30. Seara, s-a băut haotic „de sosire“, a doua zi toată lumea era bleagă şi tuflită, fără nici un chef de revelion. Am rezistat doar noi, cîteva gagici extrem de diferite – o dentistă, o avocată, o profesoară de geografie etc. Şi pentru că aveam ce comunica, am încropit un karaoke. Am cîntat prost (toate) şi ne-am cam certat pe microfon.
● Cîteva revelioane în cupluşoare. Cu liste făcute înainte şi contribuţie pentru fiecare cuplu. S-a băut moderat, s-a mîncat moderat, s-au făcut glume moderate. Ne-am retras discret, pe la 4.
● Şi multe revelioane „moşeşti“, acasă. Dar fără dureri de cap. La unul dintre ele, ne-am propus să învăţăm să dansăm tango, punînd scena din Parfum de femeie, de vreo 50 de ori.
După toate aceste experienţe, îmi doresc să mă prindă Anul Nou undeva într-o gară, într-un aeroport sau chiar într-un avion, unde fusurile orare să se amestece şi să nu mai ştii cît e ceasul, să nu mai conteze.