Republica TV
O emisiune alb-negru înregistrată într-un restaurant modest. Cîteva mese la care stau oameni – care nu mănîncă sau beau, ci sînt publicul emisiunii. Pe masa din faţa celor doi prezentatori e un telefon. Din cînd în cînd, telespectatorii sună la acel telefon şi sînt puşi să răspundă la nişte întrebări. Dacă dau răspunsul corect, o tînără prezentă pe platoul improvizat se mai dezbracă de ceva, în aplauzele audienţei. Domnul care răspunde la telefon şi care pune întrebările este o figură cunoscută. E varianta cu vreo 30 de ani mai tînără şi cu tunsoare bogată, à la anii ’80, a unuia dintre puternicii lumii de astăzi. În urmă cu 30 de ani făcea o emisiune penibilă, acum conduce o ţară europeană. Este vorba de Silvio Berlusconi.
Am putut vedea fragmente din această emisiune inaugurală pentru cariera lui Berlusconi în excelentul documentar Videocraţie, regizat de Erik Gandini. Filmul a fost prezentat la Bucureşti, weekendul trecut, în cadrul festivalului de film documentar „One World Romania 2011“, organizat de Alexandru Solomon, iar după proiecţia lui a avut loc o discuţie, la care au participat Erik Gandini şi Mircea Toma, preşedintele ActiveWatch.
Documentarul Videocraţie ne arată, cum spuneam, începutul aventurii TV a lui Berlusconi şi cum au evoluat apoi emisiunile de la posturile sale. De fapt, au devenit colorate şi cu decoruri mai sofisticate şi mai strălucitoare, dar în esenţă au rămas la fel: cu un prezentator, un public de aplaudaci, nişte invitaţi şi eternele domnişoare îmbrăcate sumar. Această formulă de televiziune i-a adus succesul lui Berlusconi, pe piaţa mass-media şi apoi în politică, şi a făcut posibil ca o întreagă Italie să cînte fericită „Preşedinte, sîntem cu tine! Mulţumim Domnului că Silvio există!“ (aşa cum cîntau într-un clip oameni de la oraşe şi sate, tineri şi bătrîni).
În afară de figura masculului alfa Berlusconi, în filmul lui Erik Gandini mai vedem şi alte cîteva, la fel de semnificative. Îl vedem, de exemplu, pe cel mai influent impresar de vedete din Italia, prieten apropiat al lui Berlusconi, cum se laudă că e mussolinian şi ne arată la telefonul mobil un clip cu imnul lui Mussolini unde apare inclusiv svastica. Îl vedem pe bossul paparazzilor, Fabrizio Corona, devenit şi el vedetă de televiziune, după ce şi-a clădit averea pe şantaj, cum spune că e un Robin Hood modern, care ia de la bogaţi, dar, în loc să dea săracilor, îşi dă lui însuşi. Îl vedem şi pe sărmanul Ricky, un om simplu care, îmbătat de mirajul televiziunii de divertisment, speră să devină celebru, propunînd o combinaţie de Jean-Claude Van Damme şi Ricky Martin. La discuţia de după proiecţie, Erik Gandini spunea: „Televiziunile lui Berlusconi sînt oglinda propriei lui personalităţi. Totul este făcut cu cinism şi lipsă de responsabilitate. În Italia divertismentul se combină cu Puterea. Asta face din Italia o republică TV, aşa cum Iranul e o republică islamică“.
Îmi povestea cineva că, la un moment dat, un ziar italian a dezvăluit că nu ştiu ce reality-show din Peninsulă nu era făcut cu oameni de pe stradă, aşa cum declara, ci cu actori. Rezultatul: publicul n-a fost deloc deranjat de acest amănunt şi a continuat să facă respectivei emisiuni audienţe mari.
Telespectatorii italieni – şi implicit electoratul – nu au nici o problemă că sînt minţiţi, atîta vreme cît li se oferă divertisment.
Documentarul Videocraţie m-a întristat nespus. Nu poate să nu te întristeze cînd ţi se arată cum e prostit un întreg popor, cum este transformat într-o turmă de necuvîntătoare, care consumă distracţie ieftină, îşi construieşte valorile după modelele văzute la televizor şi apoi votează cu ochii închişi, ca hipnotizat. Mă întristează cu atît mai mult cu cît, evident, nu e un experiment exclusiv italian. Nici noi nu sîntem departe de aşa ceva. Diferenţa e că la noi televiziunile şi Puterea nu joacă în aceeaşi echipă. Amîndouă taberele îşi propun să ne spele creierul, numai că acţiunile lor sînt divergente. Nu ştiu dacă asta ne poate face să ne socotim norocoşi.