Religia într-o „şcoală de popi“
Am învăţat într-o şcoală veche care, la începuturile ei, aparţinuse cumva de biserica din apropiere. Fusese un soi de liceu teologic sau „o şcoală de popi“, cum spuneam noi, elevii din anii ’80. Şi eram de-a dreptul fascinaţi, ştiam de pildă că clasa cea mică de lîngă laboratorul de chimie fusese „baia popilor“ sau că minuscula sală de sport fusese bucătăria. Şi cine ştie ce alte mistere şi comori ar mai fi putut să ascundă şcoala noastră!
În 1990, unul dintre primii paşi ai şcolii noastre pe drumul cel nou, al democraţiei (în afară de scoaterea uniformelor şi transformarea tovarăşilor profesori în domni), a fost reîmprietenirea cadrelor didactice şi implicit a copiilor cu preoţii de la biserica respectivă. Cu exagerările de rigoare: „un sobor de preoţi“ (cum era la modă să spui) era prezent la toate serbările şcolare, la festivităţile de deschidere şi închidere a anului şcolar şi la alte evenimente. Iar noi ne înfiinţam în mod regulamentar la biserică, la fiecare sărbătoare religioasă. Era oarecum bulversant pentru copiii care în urmă cu doar cîteva luni dădeau rapoarte pioniereşti şi cîntau ode Tovarăşului. Era ca şi cum Ceauşescu ar fi fost înlocuit brusc cu Dumnezeu. Însă asta nu a fost neapărat o problemă. Introducerea orelor de religie (cred că erau obligatorii, dar nu se puneau note) s-a întîmplat firesc, în spiritul tradiţiei şcolii. Doar unii băieţi s-au temut, la început, că vom fi cu toţii transformaţi în popi şi că ne vor îmbrăca în sutane, dar şi-au dat repede seama că temerile le erau nejustificate. Nimeni nu avea de gînd să-i dezbrace de noii lor blugi turceşti Kinataş.
Făceam religie o dată pe săptămînă în sala de festivităţi, acolo unde în clasa a III-a avuseserăm drept sarcină pionierească creşterea viermilor de mătase. Orele n-aveau nimic traumatizant, ba dimpotrivă, mi le amintesc ca relaxante şi pline de farmec. Meritul era în primul rînd al preotului, un om cu har, fost disident şi deţinut politic, un model uman, în primul rînd. Şi acum mă gîndesc la el cu multă duioşie. Şi la faptul că am învăţat pe de rost Crezul nu din cine ştie ce pornire religioasă, ci doar ca să-l impresionez. Aşa cum omul sfinţeşte locul, aşa şi preotul orele lui de religie! Mulţi dintre prietenii mei nu au amintiri la fel de senine în ceea ce le priveşte.
Aşadar, tot în spiritul tradiţiei, în Săptămîna Mare, toată şcoala se muta la biserică. Mai ales noi, copiii de la cor, mergeam an de an în Vinerea Mare ca să cîntăm Prodohul. Nu era obligatoriu, însă nu voiam să-l dezamăgim pe părintele care ne invitase. Vinerea aceea avea mereu ceva magic – poate şi pentru că mirosea a primăvară, a pămînt reavăn, a muguri şi a sevă. Mai întîi, treceam, „ca toate babele“ – cum spunea o colegă –, pe sub masă. Vă daţi seama că, pentru nişte copii de 12 ani, era amuzant să stea la o coadă kilometrică, pentru ca pe urmă să se aplece şi să meargă în patru labe pe sub o masă. Nu ştiu cît înţelegeam noi din semnificaţia religioasă a acestor obiceiuri. Apoi, fiecare copil de la cor primea cîte o cărticică cu versurile Prohodului. Cîntam ore în şir cu glasurile noastre subţirele, „şlefuite“ de profa de muzică, avînd grijă să nu dăm falseturi. Biserica avea şi cor, noi eram la concurenţă cu el. Melodia era frumoasă, dar tristă şi monotonă. Părintele nostru se uita din cînd în cînd spre noi şi zîmbea mulţumit, chiar îi făceam omului o mare bucurie că eram acolo. Între timp, biserica se umpluse pînă la refuz, iar noi, fetele, trăgeam cu ochiul la cine intră şi cine iese – mama lui X, bunica lui Y, fratele mai mare al lui Z, băiatul acela frumuşel care învaţă la „Cantemir“.
După ce Prohodul se sfîrşea, înconjuram biserica de trei ori cu lumînări aprinse. Pentru mine era un fel de avanpremieră a nopţii de Înviere. Însă se simţea ceva mai autentic, pentru că Învierea devenise deja o modă, veneau oamenii îmbrăcaţi ca la nuntă, ca să fie văzuţi cum se roagă şi cei mai tineri ca să se hlizească. Acum eram doar noi, copiii de la şcoală, şi „toate babele“ din cartier. Dar şi mulţi alţii, pe margine. După terminarea slujbei, urma cel mai plăcut moment al serii: socializarea de pe gărduleţul de la monument. Mame cu mame, bunici cu bunici, fete şi băieţi. Se lăsase seara, continua să miroasă şi mai puternic a primăvară şi a sevă, toate acele şoapte şi toţi acei fiori adolescentini pluteau în aer.
Mă întorceam acasă după cinci ore, cu vocea răguşită de atîta cîntat, dar grozav de împlinită. „Hai că te-ai spălat de toate păcatele de pe anul ăsta!“, rîdea taică-meu de mine. Însă nu fusese vorba neapărat de credinţă, ci doar de plăcerea de a înfăptui nişte lucruri rînduite cum trebuie. Acum, cînd mi le reamintesc, mi se pare că sînt atît de acolo, din anii ‘90, încît sînt pur şi simplu irepetabile.
Nu ştiu cum e acum cu religia prin şcoli, am auzit că există copii care refuză să mănînce ouă roşii de Paşti pentru că au învăţat la şcoală că sînt mînjite cu sînge. Tot ce pot să spun este că, în urma acestor experienţe, n-am devenit un om profund religios, aşa cum s-ar crede, ba dimpotrivă. N-am mai urmat „tradiţia“, n-am mai cîntat Prohodul de atunci. Totuşi sînt momente de care mi-e dor, aşa cum mi-e dor să regăsesc o spiritualitate simplă, firească, nepervertită. Fie că e vorba despre ortodoxie, catolicism, budism sau altceva. Atunci, mi s-a oferit doar o deschidere.