Reinventarea haremului
Who wants to marry a multi-millionnaire? – aceasta a fost întrebarea lansată de postul american de televiziune Fox în 2000. Emisiunea a fost concepută ca un concurs de Miss, la finalul căruia cîştigătoarea avea să fie căsătorită, în direct, cu un multimilionar. Criticile aduse reality show-ului au fost, în primul rînd, în legătură cu premisa însăşi a emisiunii, care crea un cadru în care femeile erau tratate ca nişte sclave aflate la o vînzare publică. Gradul de controversă din jurul emisiunii a crescut cînd presa a aflat că premiul oferit, i.e. multimilionarul, era un potenţial abuzator – bărbatul avea la activ un ordin de restricţie emis ca urmare a unor acte de violenţă domestică. Fox a promis că nu mai face astfel de emisiuni, însă asta nu însemna că ideea nu poate fi reambalată. Învăluită într-o aură aparent romantică, ideea a fost preluată de către cei de la ABC, şi aşa a apărut The Bachelor. După paisprezece sezoane în State, era cazul ca formatul să fie preluat şi de către producătorii români, nu?
Burlacul a fost show-ul verii la Antena 1. Iar cel mai rîvnit burlac al României? Cătălin Botezatu. Promo-urile pentru emisiune ne anunţau că, acum, relaţia sa cu Bianca s-a încheiat; Cătălin Botezatu se află în căutarea sufletului pereche. La început, ar putea părea cel puţin ciudat că producătorii au presupus că toţi posibilii telespectatori sînt la curent cu ce se scrie în presa tabloidă. Pe parcursul emisiunii însă, a devenit din ce în ce mai evident că presa tabloidă avea să fie o platformă de promovare. Bianca e geloasă pe participantele de la Burlacul, Bianca apare neinvitată pe platourile de filmare ale Burlacului etc.
Controversa, senzaţionalul reprezintă ceva esenţial pentru orice reality show. Iar dacă nu apare de la sine, nici o problemă – se poate crea. Reality show-urile prezintă doar realitatea fabricată de producători – cu sau fără scenariu. Manipulările încep încă de la faza castingului. În general, castingul pentru un asemenea format de reality show presupune găsirea unor anumite tipuri de femei care vor asigura lacrimile, răutăţile şi bîrfele, poate şi cîteva scene „incendiare“. În plus, după eliminarea-fulger din prima ediţie, două dintre concurentele rămase au dezvăluit că l-au întîlnit pe burlacul nostru şi cu alte ocazii. Bineînţeles, multe alte manipulări, care asigură promovarea, vin pe parcursul emisiunii. Punctul culminant al senzaţionalului care ambalează acest aşa-zis reality show a fost cu siguranţă dezvăluirea relaţiei pe care una dintre concurente o avea cu regizorul emisiunii. Dacă e adevărat sau nu, nici nu mai contează – clipul are peste 20.000 de vizualizări pe site-ul Antenei 1 iar, din majoritatea comentariilor, reiese că momentul a fost perceput ca fiind verosimil.
Este important ca telespectatorii să fie conştienţi de existenţa unor manipulări, în primul rînd pentru că ceea ce li se prezintă nu este realitatea, şi, în al doilea rînd, pentru că aşa cum publicitatea nu vinde doar produse, nici reality show-urile nu vînd doar entertainment. Chiar dacă Burlacul vine cu o avertizare în ce priveşte plasarea de produse, aceasta nu e făcută întotdeauna în mod explicit. Mai mult, burlacul însuşi nu pierde ocazia de a-şi promova parfumul, respectiv creaţiile vestimentare – pe post de manechine sînt, bineînţeles, concurentele.
Stereotipuri peste stereotipuri
Oricît de superficială ar fi o asemenea emisiune, nu putem ignora ramificaţiile socio-culturale pe care le are. Reality show-urile ca Burlacul propagă stereotipuri care funcţionează împotriva femeilor. Ce spun aceste emisiuni despre femei? Femeile există doar pentru plăcerea vizuală a bărbaţilor; sînt dezirabile doar dacă sînt tinere şi se încadrează în standardele de frumuseţe; realizările lor profesionale nu prea contează – atîta timp cît nu au alături un bărbat, nu sînt împlinite; nu pot avea încredere în alte femei, mai ales cînd se luptă pentru atenţia aceluiaşi bărbat; femeile sînt interesate doar de bani, dar e în regulă, pentru că oricum sînt un simplu accesoriu la braţul bărbatului.
Burlacul este, în primul rînd, un concurs de frumuseţe, acesta fiind primul şi, pînă spre finalul emisiunii, singurul criteriu de selecţie (chiar şi Botezatu dixit). Majoritatea concurentelor rămase în urma primei eliminări aveau sub 30 de ani. Mesajul transmis femeilor este că maturitatea, experienţa lor nu valorează nimic, iar la 40 de ani pot să-şi ia adio de la ideea că un bărbat de aceeaşi vîrstă le-ar putea găsi dezirabile. Formatul emisiunii oferă cadrul perfect pentru reiterarea unor stereotipuri dăunătoare femeilor, însă bineînţeles că niciodată nu strică să ai pe post de burlac un „expert“ într-ale feminităţii, şi care nu sfieşte nici o clipă să împărtăşească din înţelepciunea sa: feminitatea înseamnă, în viziunea lui Botezatu, manichiură şi pedichiură, păr lung; femeile trebuie să fie pisicoase, prefăcute, infantile (însă aici, se contrazice pe sine cînd le reproşează unor concurente fie falsitatea, fie lipsa de maturitate); femeia e emblema unui bărbat, astfel că trebuie să investească în ea, trebuie să o modeleze – din nou, mesajul e unul dăunător şi care merge împotriva curentului progresist, prin simplul fapt că sugerează că bărbatul, mai ales prin puterea sa financiară, deţine controlul asupra femeii.
Şi totuşi, de ce acceptă femeile să apară în emisiuni care cultivă sexismul? Majoritatea concurentelor de la Burlacul s-au prezentat ca fiind inteligente şi cu o personalitate puternică. Desigur, ar fi foarte simplu să spunem că, dacă au acceptat să participe la o asemenea emisiune, asta e pentru că nu sînt chiar aşa de inteligente. De altfel, una dintre premisele acestor reality show-uri e că femeile sînt nişte proaste interesate doar de bani şi, prin urmare, merită din plin tratamentul de care au parte în cadrul acestor emisiuni (Joe Millionnaire e edificator în acest sens). Însă la baza problemei se află lipsa de modele feminine puternice din mass-media. Cînd aproape toate imaginile media transmit mesajul că singurul lucru pentru care o femeie poate fi apreciată este aspectul său fizic, atunci se încurajează obsesia pentru corp, în loc ca femeile să fie încurajate să-şi dedice timpul şi energia unor scopuri care contează cu adevărat.
P.S. Date rape-ul e ceva mult prea serios, iar producătorii Burlacului ar fi putut avea măcar bunul-simţ de a scoate la montaj glumiţa lui Botezatu: „V-aţi ameţit suficient ca să profit de voi?“
Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj-Napoca.