Realitatea exact cum este ea, dar un pic filmată
Pe 31 mai 2000, 15 milioane de americani urmăreau premiera show-ului care avea să încetăţenească un nou concept în televiziune. Cele 51 de milioane de telespectatori de la finala acelui prim sezon au demonstrat nu numai că era un concept de succes, dar şi că el va schimba regulile pe sticlă. După 7 ani, 14 sezoane şi 212 episoade, emisiunea este urmărită încă de cel puţin 16 milioane de oameni, a creat valuri de programe pe aceeaşi temă, dar şi canale dedicate special genului. E departe de a fi spus totul despre supravieţuire. Un designer de restaurant şi un computer project manager, goi pînă la brîu şi nespălaţi de cîteva săptămîni, îşi exersau trasul cu suliţa în timp ce îşi calculau şansele la consiliul tribal, bucurîndu-se că la cel de cu o seară înainte, astronautul tocmai fusese dat afară. La cîteva sute de metri distanţă, un fost model de costume de baie complota împotriva unui procuror, iar Amazonul continua să curgă liniştit în faţa camerelor de filmat, cu o barcă în mijlocul lui, unde un director de şcoală, Butch, pescuia pentru cei de mai sus. Pare suprarealist. Dacă adaug însă că participantul care a cîştigat jocul şi milionul de dolari a fost modelul care prezentase bikini, lucrurile reintră în normalitatea cu care ne-am obişnuit. Pentru că asta se întîmplă, de fapt, la Survivor, la fel la copiii lui răspîndiţi pe televiziunile întregului glob: cu cît te afunzi mai mult în urmărirea lui, cu atît te frustrează mai mult realitatea, care reuşeşte să-şi arate faţa în ciuda oricăror reguli artificiale de joc. Ca în jurul tuturor programelor de acest tip, şi în cazul lui Survivor s-au ridicat valuri de suspiciuni. Că participanţii nu ar fi înfometaţi cu adevărat, că mănîncă viermi doar în faţa camerelor, în timp ce sînt hrăniţi cu de toate în spatele lor, că nu ar dormi pe jos în timpul furtunii sau că jegul ar fi pus la machiaj, iar ei au la discreţie săpun şi pastă de dinţi. Eu am văzut toate cele 14 sezoane care s-au difuzat pînă acum: cursa pentru milionul de dolari pare autentică, din cap pînă în picioare. Aşa şi trebuie, vor adăuga suspicioşii. Condiţiile vitrege au însă cea mai slabă relevanţă în succesul show-ului, indiferent că sînt fabricate sau adevărate. Ceea ce te subjugă, convingîndu-te să priveşti, este natura umană. Reală, nedistorsionată şi de cele mai multe ori urîtă. Instructori de yoga, avocaţi, profesori, piloţi de bombardiere, astronauţi, cercetaşi, studente la medicină, chelneri, directori de marketing, bătrîni, asiatici, negri, mame sau bunici. În spatele tuturor faţetelor care compun individul, în ciuda camerelor care îl urmăresc în fiecare secundă şi a milioanelor de ochi care îl privesc, show-ul reuşeşte să-şi dezbrace participanţii pînă la dovada ultimă de sinceritate. Şi îl premiază pe unul dintre ei, cu un milion de dolari. Nu cîştigă însă aproape niciodată cel mai bun. Aici intervine frustrarea celui care stă pe canapea, chibiţînd cu pseudo-naufragiaţii. Individualiştii nu au nici o şansă. Dacă mai sînt şi puternici sau dovedesc o oarecare înclinare morală, sînt excluşi chiar de la început de ceilalţi. Începi să ţii cu "binele", la fel cum ţii cu echipa preferată. Dar fiecare consiliu tribal îmi aduce aminte de bancul cu românii în iad - cum încearcă unul să scape din ceaun, îl trag ceilalţi înapoi. Anything is possible in this game, spun deseori cei care sînt daţi afară. Este replica pe care am auzit-o cel mai des în Survivor. Alături de încă una, spusă de obicei cu lacrimi în ochi: Winners donât quit and quitters donât win. Naturaleţea cu care luptă pentru şansa lor la bogăţie îi face cîteodată simpatici şi pe cei "răi". În cunoştinţă de cauză, Supravieţuitorul rămîne favoritul meu, şi nu pentru că m-ar duce de nas nostalgia după începuturile tradiţionale ale reality-show-ului. Am continuat să mă uit şi la certurile din avion, maşină, stradă, cămile, măgari, şcoli africane, stîne elveţiene, dintre soţi, foşti colegi de bancă/iubiţi, fraţi, "posibili viitori iubiţi" sau "cînd şi cum în relaţie" (chiar aşa apăreau tagline-urile pe televizorul meu în descrierea echipelor din Amazing Race). Şi la chinurile brilianţilor manageri de top în satisfacerea lui Donald Trump. Ucenicul are, de altfel, o poveste interesantă: în timp ce filma unul din sezoanele Survivor în junglă, cinicul producător Mark Burnett şi-a amintit de marile corporaţii, după cum povestea chiar el într-un interviu. Şi supravieţuirea printre oamenii de afaceri a fost la fel de aducătoare de rating ca şi cea a naufragiaţilor. Există însă o mare diferenţă între strămoş şi noile programe venite în grilă. La Cursa în jurul lumii, de regulă cîştigă cei mai buni - rivalii au puţine arme la îndemînă pe care să le înfigă în roata celorlalţi. The Apprentice este condus de Donald Trump, care intervine în joc şi îi elimină pe cei mai slabi, iar pentru Big Brother votează publicul. Doar Survivor rămîne un cerc închis. Pentru că, odată pornit jocul, tribul face legea. Bineînţeles, producătorii aduc surprize, încearcă să schimbe ruta care pare uneori implacabilă, modifică echipele, le amestecă, după caz. Un lucru însă rămîne neschimbat. Doar participanţii au drept la vot. Doar ei pot hotărî cine pleacă, cine cîştigă şi cine ia milionul. Tocmai de aceea rămîne cel mai real şi, prin urmare, cel mai frustrant reality-show. Dar şi cel mai urmărit.