Publicitatea e de pe Marte...

Ni se vorbeşte de secole despre „misterul feminin“ şi despre faptul că femeia nu poate fi înţeleasă niciodată cu adevărat. Deh, discursul a aparţinut, de-a lungul istoriei, bărbaţilor şi, prin urmare, femeia a fost prezentată ca alteritatea prin excelenţă, dacă nu chiar ca un animal straniu.

Iată că acum, după atîta amar de vreme, publicitarii noştri ne dezvăluie în sfîrşit secretul feminin: „Femeile sînt diferite, dar au în comun un singur lucru: Dulcolax“ – ne spune o reclamă de la televizor. Aţi ghicit, pentru că numele o sugerează foarte bine: produsul e un laxativ. Iată, deci, esenţa feminităţii, ceea ce le uneşte pe toate, oricît de diferite ar fi. Fiecare doamnă are Dulcolaxul ei, pentru că – nu-i aşa? – femeile sînt prin definiţie nişte constipate. Aici stătea celebrul mister!

De altfel, şi alte reclame la produse laxative afirmă acelaşi lucru: singurele care au probleme cu constipaţia sînt femeile. De exemplu, publicitatea pentru medicamentul Tranzactiv. În cele mai recente spoturi, vedem pe ecran o înşiruire de feţe de femei care se chinuie vădit. În dreptul fiecăreia e scris numele şi timpul – o oră, o oră şi ceva... Apoi vine sloganul: „Tu cît timp pierzi zilnic la toaletă? Tranzactiv, cu efect laxativ“. Oricum, spotul acesta este ceva mai „cuminte“ decît vechile reclame pentru acelaşi produs, unde vedeam bărbatul cum pleacă grăbit la serviciu, după care femeia, rămasă acasă, intră la toaletă. Loc în care ni se sugera că stătea toată ziua, pentru că ieşea de acolo cînd deja era noapte, iar soţul harnic se afla în pat. Acesta o întreba: „Ce-ai făcut azi?“, iar ea îi răspundea cu un oftat: „Ei, mai nimic!“. Prin urmare, bărbatul e cel care munceşte, în timp ce femeia îşi pierde toată ziua pe WC. Se pare că şi publicitatea e făcută tot de bărbaţi... Bărbaţi care or fi ei activi, dar stau de multe ori foarte prost la capitolul creativitate. Să luăm un alt spot publicitar, dat în ultima vreme la televizor. 

Meci de tenis la dublu. Un jucător dă o lovitură puternică, publicul aplaudă, iar un comentator sportiv spune: „Extraordinar!“. Un alt comentator adaugă: „Ai noştri au minge de meci!“. Primul comentator, în timp ce jucătorul se pregăteşte să servească: „Finala e atît de aproape! Trebuie să fie extrem de concentrat! Totul depinde de asta...“ 

Pînă acum, toate bune. Numai că, hodoronc-tronc, unul dintre comentatori acoperă microfonul cu mîna şi întreabă: „Stai puţin! Cu cine face...“ Şi zice un cuvînt pe care nu-l înţelegi prea bine. Te dumireşti despre ce este vorba apoi, cînd întrebarea lui e reluată de tot felul de telespectatori care privesc meciul: unul care stă pe canapea şi mănîncă chips, o domnişoară care se uită la televizor alergînd pe bandă în sala de sport, un individ dintr-un bar care se trezeşte vorbind aiurea. În sfîrşit, aceeaşi întrebare e pusă de o fată din public: „Cu cine-o face banking?“. Ne este arătat sportivul care se uită în stînga şi-n dreapta, aşteptînd în tot acest timp să servească, iar partenerul de pe teren îl ajută: „Cu BCR, nu?“. Sportivul răspunde „da“, şi, ca şi cum asta ar fi aşteptat, serveşte şi el, în cele din urmă. Bucurie mare, aplauze şi un discurs din off care ne spune că „în viaţă, încrederea adevărată vine şi din siguranţa financiară“. 

Reclama aceasta e articulată atît de rudimentar, încît rămîi interzis. Parcă ne-am întors la spoturile construite după principiul „unde dai şi unde crapă“, din perioada preşcolară a publicităţii noastre, cea a anilor ’90, cînd auzeai lucruri de genul „V-am prins, vrăjitoarelor!“ sau „Titan Ice, altă viaţă!“. 

Nu are rost să analizezi prea mult discursul acestei reclame la BCR. Cel mai indicat e să înlocuieşti întrebarea care-i chinuie pe toţi în spot – „Cu cine face banking?“ – cu o alta: „Ce-i, dom’le, prostia asta?“. Poate ne răspund, totuşi, domnii din publicitate, care se alintă cu numele de „creativi“. Oricum, se pare că Marte nu exercită o influenţă prea bună asupra lor.