Publicistica orbilor sau postacii de partid
În spatele unei campanii politice pe Internet există întotdeauna resursa umană necalificată, persoanele care publică unele comentarii în favoarea sau în detrimentul candidaţilor. Unii îi numesc "activişti online", alţii, mai puţin înţelegători, "postaci de partid". Oricare ar fi nominalizarea, ideea generală se referă la tineri care îşi petrec campania electorală în faţa computerului, monitorizînd şi intervenind acolo unde strategia de comunicare le-o cere. În general, dacă vorbim de mediul privat şi de o ofertă cuprinzătoare, firma care îi construieşte politicianului prezenţa pe Internet oferă şi ceva numit "activism politic online". Sintagma ascunde tocmai acest gen de activitate. Dacă vorbim de partide cu departamente dedicate unor astfel de activităţi online, atunci activiştii sînt membri ai organizaţiilor respective. Istoria vorbelor Postacii virtuali şi-au cîştigat notorietatea în timpul campaniei de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, deşi existenţa şi activitatea lor poate fi identificată de prin 2004. Abia în ultimii ani această modalitate de campanie a devenit mai structurată, în linie şi cu evoluţia Internetului în România. În nici un caz nu îşi găsesc originea pe plaiurile mioritice, dar, ca orice heirupism de campanie electorală, activitatea lor preia dimensiuni exagerate, îmbrăţişînd aberantul, ilogicul şi grobianul. Dacă strategia de campanie conţine o astfel de structură de postaci, atunci tactica acestora se rezumă la publicarea comentariilor: pe bloguri, pe site-urile ziarelor sau pe forumurile acestora; oriunde există posibilitatea de a-şi da cu părerea. Uneori mai include şi pagini de Facebook, conturi de Twitter sau orice alt gen de interacţiune pe reţele sociale. Ideea este să se transmită mesajele candidatului la cît mai mulţi oameni, pe cît mai multe căi. La modul realist, însă, activitatea se poate denumi şi "îngroapă-ţi adversarul", deoarece comentariile articolelor se afişează, de obicei, în ordine invers-cronologică (ultimul articol este şi cel mai nou, primul, de sus). În cazurile cronologice, vorbim mai mult de necesitatea unui volum mai mare de comentarii decît al "adversarilor". Şi cifrele vorbesc Se presupune că, în timpul campaniilor electorale, toate partidele politice utilizează aceşti postaci. În România sînt în jur de 2 milioane de oameni care citesc variantele online ale ziarelor, cam 11% din populaţie şi vreo 30% din totalul persoanelor cu acces la Internet. Nu există o ecuaţie clară a utilităţii unei astfel de activităţi. Un articol de ziar poate primi şi 200 de vizualizări fără a atrage vreun comentariu. Există, bineînţeles, şi articole foarte populare care conţin de cîteva zeci de ori textul publicat în comentariile utilizatorilor site-ului. În principiu, se presupune o medie de 1 comentariu la 10 cititori ai articolului. Singurul lucru relativ sigur şi care se bazează pe accepţiile noastre subiective este că fiecare publicaţie online atrage şi un nucleu dur de comentatori. Este logic; în definitiv, nimeni nu citeşte toată presa pe Internet, ca mai apoi să comenteze acelaşi articol pe 5 sau 10 site-uri diferite. În general, acolo unde percepţia publică referitoare la o anumită publicaţie tinde spre un anumit partid, cel mai probabil se vor găsi şi comentatorii afiliaţi aceleiaşi structuri politice. Jocul de-a păcălirea moderatorilor, precum şi introducerea unor păreri comandate pe site-urile opoziţiei definesc această activitate a postacilor. În toată această activitate, cel care scrie primul comentariu sau grupul care prezintă volumul cel mai mare de păreri cîştigă. De multe ori însă, se pierde din vedere tocmai sensul întregului exerciţiu. Nu poţi convinge un om care nu te citeşte. Or, ideea este să convingi acei 9 oameni din 10 care nu postează un comentariu, dar care au o părere, să empatizeze cu tine, postacul. Problema, de cele mai multe ori în perioadele electorale, este că heirupismul postacilor ajunge la o asemenea extremă, încît nimeni nu-i mai citeşte. Pe lîngă faptul că existenţa lor este documentată şi cunoscută de publicul larg, care automat este mai rezervat în a citi orice comentarii pro sau contra candidaţilor în perioada respectivă, injuriile, invectivele şi aberaţiile scrise de unii comentatori îi fac pe mulţi să ignore spaţiul respectiv. Literatura post-articol este cu mult mai dubioasă decît publicaţia în sine, şi aceea plasată, de multe ori, sub semnul publicităţii ascunse. Aceste cuvinte nu-i dor Din punctul de vedere al rezultatelor, metoda este dubioasă şi din cauza lipsei de atenţie a internauţilor. În principiu, o mare parte a utilizatorilor de Internet din ţară sînt tineri. Atenţia acestora rar depăşeşte 60 de secunde petrecute pe un site, de la citirea cîtorva titluri şi pînă la scanarea unor articole mai interesante. Chiar şi ca medie vorbind, din 100 de cititori ai unui articol, dintre care 10 comentează, în cel mai bun caz, restul de 90 nu vor ajunge să citească mai mult de un comentariu sau două, într-un moment de plictiseală totală. În situaţia în care ar vota, există şanse mai mari să-i convingi spre un candidat devenindu-i vecin în Farmville sau cerîndu-le prietenia pe Facebook, decît aberînd fără prea multă graţie în comentariile unor articole. Cu toate acestea, postacii dăinuie şi evoluează în timpul campaniilor electorale, în principal din cauza lipsei de idei legate de campaniile electorale pe Internet. Oamenii comentează, îngroapă părerile altora şi raportează apoi marile realizări internaute într-o doză de succes care nu poate fi definită. Rezultatele se cuantifică şi în păreri negative la adresa candidaţilor care folosesc astfel de tactici şi oameni, tocmai din cauza spam-ului creat în siajul fiecărui articol publicat pe Internet. Mai mult, deserviciul de imagine este cu atît mai grav la adresa candidaţilor cu cît postacii înşişi nu sînt motivaţi de munca pe care o prestează, multe comentarii fiind amatoristice şi, evident, comandate, deloc în linie cu propriile lor păreri. Dar dacă partidul o cere... Mihnea Dumitru postează la comanda proprie pe blogul său, codexpolitic.us.