Presa şi cazul Vişinescu
Un bătrîn uscat, adus de spate, dar cu o privire fixă şi pătrunzătoare, merge pe stradă, iar în jurul lui e un roi de tineri cu camere şi microfoane. Din roi se desprinde cîte un posesor de microfon care îl mitraliază pe bătrîn cu întrebări: E adevărat că îl băteaţi pe Mihalache? Ce pensie aveţi? 30 de milioane e bine pentru dumneavoastră sau vreţi mai mult? Vă convine dacă o să ajungeţi la închisoare? Dacă primiţi acelaşi tratament pe care li l-aţi administrat lor, deţinuţilor politici? E adevărat că aţi făcut parte din plutonul de execuţie al lui Antonescu?
Bătrînul se înfurie, se repede la tineri, înjură de Hristos, răspunde laconic şi evaziv la întrebări. La un moment dat, se opreşte: „Dom’le, vreţi neapărat să termin aicea? Eu am sufletul, eu am asta, cum se spune, cu tensiunea. Vreţi să termin aicea?“ Secvenţa vă e probabil cunoscută, mai mult de pe Internet decît de la TV. A circulat şi pe reţele sociale, şi pe site-uri, cu titluri referitoare la reacţia violentă a bătrînului. Care e şi el cunoscut: Alexandru Vişinescu, despre care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a produs dovezi convingătoare că a torturat deţinuţi politici în lagărul de la Rîmnicu Sărat.
Pe zidurile din preajma locuinţei lui Vişinescu au apărut inscripţii de genul: „Torţionare, eşti acasă? Morţii nu te lasă.“ Cum de a înviat procesul comunismului în 2013?
Toată presa a scris despre asta, dar mult mai puţine ziare şi televiziuni au citat publicaţia de unde a pornit toată povestea: Gândul, care, pe 30 iulie, publica două materiale pe.info-ul la care a fost redus de criză, după lansarea pe hîrtie din 2005. Primul era un documentar despre o listă de 35 de comandaţi de penitenciare-Gulag, obţinută de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Conform Institutului, cei 35 sînt responsabili de moartea a 100 de mii de deţinuţi politici, motiv pentru care IICCMER a formulat plîngeri penale împotriva lor.
Al doilea material era un portret al lui Vişinescu, care includea şi imagini video contemporane, cu bătrînul. De ce n-a fost Gândul citat decît sporadic şi cum s-a stîrnit întreg scandalul?
La prima întrebare e uşor de răspuns. În presa românească, în mai mare măsură decît în altele, funcţionează un principiu oarecum stupid, conform căruia trebuie să creezi impresia că ai informaţii în exclusivitate sau cu întîietate. Informaţia nu e obiectul reglementărilor privind drepturile de autor, deci poate fi preluată fără menţionarea sursei, cu atît mai mult cu cît restul presei s-a putut duce la IICCMER şi la plîngerile penale depuse de acesta, pentru a obţine detalii suplimentare. Simptomatic e însă faptul că toată media s-a calat pe Vişinescu, deşi lista include alţi 34 de foşti comandaţi, care ar fi putut fi identificaţi. Aşa a ajuns şi Vişinescu la stîlpul infamiei, în contexte de felul celui cu care am început.
Scandalul a apărut fiindcă Gândul a venit cu o construcţie jurnalistică solidă, iar elementele de soliditate sînt trei. Primul e invocarea unei autorităţi în materie, adică IICCMER, care funcţionează prin girul ştiinţific. Al doilea, faptul că în întreaga montură există şi plîngerile penale, care dovedesc şi ele că e vorba de acuzaţii serioase. Şi, în fine, al treilea e prezenţa în video şi poze a lui Alexandru Vişinescu, dincolo de felul cum a hărţuit sau a fost hărţuit de reporteri.
Plîngerile penale au ajuns la Parchetul Militar şi, de acolo, la Parchetul General. Ele îşi vor urma cursul, generînd în continuare ştiri. Pe TV, dezbaterea s-a concentrat pe faptul că e foarte dificil să dovedeşti vinovăţia lui Vişinescu, fiindcă faptele s-au petrecut acum 50 de ani, dar Gândul a avut din nou o reacţie inteligentă: a dat cazuri de nazişti celebri, judecaţi şi condamnaţi, în ultimii ani, pentru crime petrecute cu 20 de ani în urmă. E evident că justiţia poate funcţiona, într-o ţară normală, măcar într-unele din cele 35 de cazuri. Mai există martori şi documente din epocă, pe care se poate construi un verdict.
Nu am avut timpul să citesc tot ce s-a scris în cazul Vişinescu. E foarte probabil ca şi alte televiziuni sau ziare să fi venit cu elemente noi, în toată povestea. Un astfel de subiect devine, de la un punct încolo, bun comun. Interesantă e însă o comparaţie: cea cu Memorialul durerii. Difuzat în vremurile în care la guvernare era succesorul Partidului Comunist, FDSN-PDSR-PSD, Memorialul Luciei Hossu-Longin a avut destul ecou, dar mai degrabă la modul endemic. Există, desigur, diferenţe de abordare. Memorialul era mai curînd o naraţiune avînd ca suport impresionanta, dar volatila imagine TV, în timp ce, în cazul Gândul, se dovedeşte că scripta manent, inclusiv pe Internet. E însă şi o problemă de generaţii şi mentalităţi. Demersul Gândul a ajuns inclusiv la un public mai tînăr, care a vrut şi el să ştie lucruri despre care se vorbea mult mai mult acum 20 de ani decît azi. În plus, răsturnarea de mentalităţi, pe care o trăim, predispune publicul la un fel de sondare a propriei istorii, de natură să răspundă, într-o oarecare măsură, la întrebarea-truism: „Cum am ajuns aici?“
Prin presă, se vorbeşte despre faptul că Alexandru Vişinescu nu va face, probabil, închisoare, din cauza vîrstei înaintate. Destinul personal al unui singur comandant de lagăr nu e însă atît de important. Furtuna pe care a stîrnit-o Gândul arată foarte clar că societatea românească nu este conciliată în privinţa comunismului. Una din marile probleme ale ultimilor 20-25 de ani e aceea că românii se raportează diferit la vechiul regim, de la bătrînii deţinuţi politici încă în viaţă, la taximetriştii care-şi deplîng salariul stabil şi biletele la Sovata de pe vremuri. Cît timp nu vom avea ceva asemănător cu un consens în privinţa a ceea ce s-a petrecut înainte de 1989, sistemul politic va include în el tensiuni ireconciliabile. Iar presa şi justiţia pot ajuta la o raportare corectă, înaintea istoricilor.
Problema e dacă nu cumva lucrurile nu se vor potoli din cauza tulburărilor de atenţie pe care le are media contemporană, mai ales la noi. În presă, există aşa-numitul principiu al urmăririi subiectului, pînă la consecinţe – în cazul de faţă, proces şi condamnare sau contrariul –, principiu prea des încălcat. Ceea ce se găseşte la IICCMER înseamnă numeroase capete de fir pentru alte investigaţii, referitoare la alţi oameni. Ziarele, site-urile şi televiziunile care vor şti să se ocupe de asta, în loc să se joace cu Vişinescu de-a ursul şi roiul, vor avea mult de cîştigat.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).