Pomeni politice pentru săracii internauţi

23 martie 2010   MASS COMEDIA

Trei din patru politicieni uită de comunicarea online, odată ce au trecut de perioadele electorale. Utilitatea blogurilor sau a site-urilor de campanie devine nulă, în măsura în care majoritatea deţinătorilor nu mai observă modalităţi utile de a strînge voturi sau de a transmite mesaje pe piaţa politică. Doar unii păstrează continuitatea prezenţelor internaute, preferînd să le repornească, ani mai tîrziu, înaintea unui nou scrutin. Puţini sînt cei care îşi continuă comunicarea în timpul mandatului, comentînd evenimentele politice ale momentului sau dezvoltînd diferite campanii sociale.

 

Din peste 300 de bloguri de politicieni, în jur de 80 au rămas active în acest moment. Statistica determină diferenţierea între un blog de campanie şi unul de mandat. Primul este, în bună măsură, inutil. Echipele de campanie pe Internet nu pot dezvolta, în timp util, baza necesară de suport public pentru a susţine eforturile din lumea reală, externă Internetului. În ciuda zecilor de mii de euro care se toarnă în site-uri de profil, conturi pe reţele sociale şi postaci virtuali la fiecare scrutin electoral, comunicarea de pe site nu este o complementară celei din mediul real şi nu se dezvoltă campanii care să aducă cele două planuri împreună. Un site este dezvoltat şi aruncat pe Internet doar pentru că aşa fac şi alţii, nu pentru că ar putea să susţină, în vreun fel, un efect de complementaritate la comunicarea politică.

A doua opţiune, cea a blogurilor de mandat, prezintă beneficii surprinzătoare pentru imaginea politicianului, în măsura în care sînt susţinute de o serioasă campanie publicitară. Într-un studiu efectuat pe zece politicieni cu prezenţe online, candidaţi la locale, parlamentare şi europarlamentare, s-a descoperit faptul că notorietatea acestora pe Internet, din momentul lansării blogului, a crescut, în medie, cu 280%. Mulţi dintre ei au fost preluaţi de canalele tradiţionale de massmedia, de ziare şi de televiziuni, cu declaraţiile postate pe bloguri. Şi mai mulţi dintre ei au fost integraţi în „norul“ de comentatori şi ziarişti cu bloguri, crescîndu-şi, pe orizontală, capacitatea de transmitere de mesaje electorale sau politice.

Blogurile sau site-urile care conţin elemente dinamice de comunicare sînt importante. Statistica, în privinţa accesului la bloguri, este clară: din 6 milioane de utilizatori români de Internet, peste 2 milioane au citit, cel puţin o dată, un blog. 20% dintre ei sînt din Bucureşti, majoritatea din mediul urban. Traficul site-urilor cu teme politice creşte substanţial în perioade electorale, dar evoluţia este exponenţială la durata prezenţei politicienilor pe Internet. Nu există motive pentru care un politician nu-şi poate continua comunicarea politică în afară perioadelor electorale.

 

În mod cert, nu putem discuta despre un mediu cu impact puternic asupra deciziei votanţilor. Sîntem departe de momentul în care o campanie derulată strict pe Internet ar putea cîştiga un scrutin, chiar şi într-un colegiu urban. Mai mult, experienţa ultimelor cicluri electorale a arătat faptul că tabloidul şi stilul grobian au adus cu mult mai multe vizite pe bloguri decît ar fi putut-o face, în orice situaţie, o prezenţă stabilă şi decentă pe Internet. În acelaşi timp, este important de menţionat faptul că puţini politicieni şi-au adaptat comunicarea la rigorile mediului sau au oferit ceva alegătorilor în prezenţele lor internaute.

Internetul presupune interconectivitate între utilizatori, în măsura în care mediul a evoluat de la simple pagini cu informaţii statice la o reţea în care orice articol, replică, imagine şi clip video pot fi instant transmise prietenilor, fanilor sau conexiunilor dezvoltate de reţelele sociale. În bună măsură, unul dintre capitolele dezvoltării Internetului politic românesc l-a reprezentat adaptarea la această reţea, deşi rezultatele acesteia, adăugarea oarbă de fani şi prieteni pe reţele precum Facebook sau Twitter n-au trădat decît dorinţa politicienilor de a atinge cîţi mai mulţi votanţi şi nicidecum nevoia celor din urmă de a auzi mesajele vectorilor publici. După cum este explicat şi mai sus, problema o reprezintă, în parte, incapacitatea echipelor de campanie de a adapta mesajul politic la mediu şi oprirea comunicării după perioadele electorale. Cel mai important însă este faptul că politicienii sau consilierii lor nu au oferit ceva vizitatorului.

Într-un proces care poate fi uşor confundat cu procedura vînzărilor, din cauza prezenţei greoaie, fragmentate şi neadaptate la mediu, puţini politicieni au reuşit să-şi fidelizeze cititorii sau alegătorii, oferindu-le motive de a reveni pe blogurile sau site-urile acestora. Ce am cîştiga noi, ca alegători, din faptul că am vizitat un blog politic? „Mai multe minciuni?“ – ar întreba un cetăţean frustrat de democraţia românească. Alegătorii au fost interesaţi mai mult de zăpada strînsă în munţii de noroi şi praf din propria parcare decît de cuvintele bine unse cu promisiuni electorale ale politicienilor. În măsura în care Internetul este o oglindă a societăţii româneşti, iar unii politicieni nu îşi găsesc utilitatea în mediul internaut populat de tineri cu acces la informaţii, întrebarea pertinentă devine: „Ce puteţi oferi?“.

 Un exemplu ar fi campaniile derulate pe blogul deputatului Alina Gorghiu, idei precum „Burta jos!“ sau „Donează o carte“, adresate nu doar cetăţenilor din colegiul pe care-l reprezintă, ci internauţilor bucureşteni în general. Diferite alte concursuri sau „lepşe“ internaute derulate pe blogurile altor politicieni de la variate partide există drept exemple, de asemenea, dar acestea au avut drept ţintă mai mult integrarea în blogosfera comentatorilor politici şi creşterea momentană a notorietăţii, decît vreo procedură pentru comunicarea pe termen lung. Cîţiva alţi politicieni cu bloguri, printre care Dan Voiculescu, ca exemplu notabil, au organizat întîlniri regulate cu vizitatorii site-urilor. Motivele sînt clare, scopul precis.

Trebuie mai mult. La cît de interconectat este mediul despre care discutăm, pe atît este de impersonal. Lipseşte conectarea cu electoratul, dezvoltarea de campanii care să ţintească colegiile efective. Un pic de efort din partea politicienilor în acest sens, în măsura în care au fost deja votaţi, iar statisticile demografice sînt clar delimitate, poate avea rezultate uimitoare la urne. Campaniile îşi pot avea originea în mediul internaut, ca, mai apoi, să concluzioneze în realitate. Un exemplu din sferă non-politică îl reprezintă campaniile de ajutorare a oamenilor suferinzi, copii care au nevoie de operaţii complexe şi costisitoare, şi aşa mai departe. Nu reţin ca vreun politician român să fi susţinut un astfel de efort pe blogul propriu, să-şi asume poziţia de Tatulici în vreun teledon virtual.

 Probabil că principala problemă pentru politicieni este faptul că nu pot strînge bani de pe blog. Un cont bancar nu împinge un utilizator să-şi doneze banii abia a doua zi, în pauza de masă, pentru o cauză; în nici un caz pentru campania unui politician. În acelaşi timp nimic nu opreşte politicianul din a susţine campanii cu rădăcini în parteneriate cu domeniul privat, în a-şi creşte imaginea pe Internet prin eforturi caritabile. Banii pot circula pe lîngă el, nu prin el, iar o opţiune în acest sens, oricît de idealist ar suna ideea, poate funcţiona ceva mai bine decît un proiect de lege pe care nu i-l citeşte nimeni.

Dacă imaginea clasei politice actuale este una extrem de negativă, pomana electorală pe bloguri nu are cum să strice. Aştept cu înfrigurare primul politician din mediul urban cu cîteva sute de vizitatori zilnici care să le ofere acestora nişte bilete la teatru. Pentru fiecare bilet premiat printr-un concurs, 10 altele s-ar oferi gratuit unor bătrîni din colegiu. Manuale pentru elevi ar fi deja prea mult. O deszăpezire în faţa blocului ar fi deja parfum.

Mai multe