Poeţi

30 noiembrie 2016   MASS COMEDIA

Singura poezie pe care am publicat-o vreodată, în clasa a III-a, a apărut în revista Cutezătorii și a ajuns la Gazeta de Perete a școlii. Se intitula „Pacea“. Tovarășa învățătoare îmi sugerase inițial să scriu despre tovarășul Nicolae Ceaușescu sau despre tovarășa Elena Ceaușescu, însă eu nu-i cunoșteam personal pe acești tovarăși și n-aș fi știut ce să scriu despre ei, dacă să-i compar, de pildă, cu un stejar sau cu o grădină, fără să-i jignesc. Iar poezia însemna pe atunci pentru mine, în primul rînd, comparații și expresii frumoase. Așa că am scris despre pace pentru că era o noțiune abstractă pe care puteai să o compari cu orice. În plus, în accepțiunea tuturor, pacea era ceva pozitiv. Așadar, cînd mi-a văzut poezia în revista Cutezătorii, tovarășa secretară de partid a școlii a fost mîndră de mine (și implicit de școala noastră), a decupat-o și a lipit-o la Gazeta de Perete, alături de pozele pionierilor fruntași. Toți elevii școlii s-au perindat pe acolo și au citit-o, unii băieți au început să mă strige, în derîdere, „Poeta“. Alți băieți m-au întrebat, la mișto, dacă nu scriu și poezii de dragoste ca Mihai Eminescu. Fetele m-au privit cu invidie și dup-aia un an de zile m-au pus să scriu tot soiul de „amintiri“ cu rime prin Oracole, în locul lor (adică mi-au dat un job neplătit). De atunci, n-am mai scris poezii, pentru că m-am simțit derutată – n-am știut niciodată dacă a fi poet e bine sau nu.

N-am fost niciodată nici o cititoare pasionată de poezie. Știu și de unde mi se trage – de la toate poeziile patriotice pe care trebuia să le învăț pe de rost în școala primară și, mai apoi, să le recit cu înflăcărare. Sau de la citatul din Alecsandri: „Românul s-a născut poet“ cu care n-am fost niciodată de acord (De ce nu s-ar fi născut și maghiarul poet? Sau polonezul de ce ar fi mai puțin sensibil?), dar care i-a încurajat pe toți poeții anonimi, mediocri, să debiteze versuri. Sau mai degrabă de la toate comentariile literare care mi-au nenorocit viața școlară dintr-a II-a și pînă într-a XII-a, de la mult prea mult Eminescu și „fior poetic“, de la versurile pe care trebuia să le învățăm ca să le cităm în extemporale și teze și să împușcăm o notă, de la prea multe bube, mucegaiuri și noroi. Și uite cum un sistem de învățămînt poate să distrugă poetul din om! Din toate aceste cauze, nu mă regăsesc în poezie, nu vibrez, deși știu să fac diferența între niște versuri de valoare și unele proaste. De multe ori, asta ține de bun-simț literar și atît.

Descopăr cu uimire că, 30 de ani mai tîrziu, Facebook devine Gazeta de Perete a poeților de pretutindeni. Dacă ești poet (și nimeni nu pune la îndoială asta, că doar n-ai nevoie de diplomă de poet), te trezește dimineața, faci un duș și trîntești o poezie vioaie pe Facebook, urmată de „O zi frumoasă“. Puțin după prînz, cînd prietenii tăi virtuali își fac siesta și dau scroll, mai postezi o poezie scurtă, un panseu în versuri, doar așa, de control. Iar spre seară, este în sfîrșit timpul potrivit pentru adevăratul poem – un poem lung, zbuciumat, cu rime căutate, despre viață, moarte, singurătate. Mai strîngi 30 de like-uri și le urezi tuturor „Noapte bună!“. Însă, dacă nu poți să dormi, ceea ce poeților li se întîmplă mai mereu, căci sînt frămîntați de trăirile lor interioare, te ridici din pat și iată cum, în liniștea casei și a nopții, vine tiptil inspirația! Te așezi la computer și mai dăruiești lumii adormite un poem. Sau poate îl văd prietenii tăi treji din State, cine știe? Apoi, cu sentimentul datoriei împlinite, adormi ca un prunc. O regulă de aur: de multe ori, ca să îi faci publicului tău și educație estetică (și să te citească și pe viitor!), îți însoțești poemele cu fotografii care să le amplifice starea poetică – trandafiri înfloriți, cețuri care se ridică din munți, mări furtunoase, grădini secrete, sate idilice, toate acele minunății colorate și photoshopate pe care le descarci de pe net.

Nu mă refer aici la poeții buni (sau mai puțin buni) consacrați și publicați, care își au cercurile lor de „inițiați“ și uneori orgolii cît casa (și aici e deja o altă discuție), ci la poeții care joacă în liga a V-a. Unii au cîteva broșuri încropite și publicate pe banii lor, alții încă așteaptă ca editorii să-i descopere și să le asigure succesul pe care sînt convinși că-l merită. Poeții „de cartier“, pensionarii cu veleități artistice (foști ingineri sau doctori) care acum, pentru că sînt, în sfîrșit, la pensie, au destul timp să se dedice poeziei, profesoare de română și bibliotecare pe care le chinuie talentul, femei singure care nu știu cum să-și exprime preaplinul de sentimente care zace în ele. Nu-i nimic rău în a scrie versuri, încurajez terapia prin artă, însă de aici pînă la a ți le afișa pe Facebook non-stop, ca și cum ți-ai întinde chiloții la uscat pe balcon ca să-i vadă toată lumea și pînă la a fi convins că ești neînțeles și că versurile tale sînt geniale, e o cale lungă. Acestor oameni nu le spune nimeni cît de prost scriu, de fapt, și că ar fi cazul să o lase baltă, să se apuce de broderii, de icoane pe sticlă sau de altceva, dacă chiar au nevoie să se exprime artistic. Toate clișeele, toate „expresiile frumoase“ din compunerile de clasa a III-a, toate „răsuflările calde“, „gemetele nopții“, „sufletele pierdute“ (și regăsite), „cuvintele nerostite“ apar în poemele lor. De ce nu le spune nimeni că scriu prost? Pentru că, la fel ca poeții din primul eșalon, ei se organizează în cercurile lor (subterane), se înconjoară de un public de „iubitori de frumos“, chiar și de critici de mîna a paișpea, semidocți. Organizează lansări de carte prin diferite spații culturale mai puțin mainstream (deci în nici un caz la Cărturești), se felicită și se laudă unul pe altul, se susțin, alcătuiesc un soi de „rezistență“ care promovează „adevărata“ poezie a neamului românesc, adevăratele valori estetice și morale. Și nu renunță niciodată, mai scot un ban din buzunar, mai publică cîte o carte. Mai postează o poezie pe Facebook, mai strîng 30-50 de like-uri de la oamenii lor, de la „fani“ care se simt obligați să le dea și feedback de tipul: „Superb!“, „Minunate cuvinte!“, „Suflet sensibil ce ești!“, „O zi frumoasă și ție!“.

Mai multe