Pipiţe pe Facebook şi în viaţa reală
Pe pagina ei de Facebook, C. afirmă că este „instructor auto personal“. O profesie liberală. Putea să fie la fel de bine şi antrenoare „personală“ de fitness, maseuză, stilistă, dansatoare la bară. Sau damă de companie. Alte profesii liberale. În micul bar din Centrul Vechi unde, pe 30 decembrie, nu e nimeni în afară de noi, prietena mea M. începe să-mi arate fotografiile. „Asta e?“ fac eu dezamăgită. „Păi are peste 50!“ „Da. Şi o fată de 20 şi ceva…“, spune M. „Are şi soţ?“ M. zîmbeşte misterios. „Nu se ştie. Anul trecut postase că s-a logodit. Însă nu-mi dau seama care dintre toţi aceşti bărbaţi ar putea să fie soţul sau logodnicul ei.“ „Poate a postat la mişto.“ În nici o poză nu o vedem pe C. la volanul vreunei maşini. O vedem în schimb prin baruri, pe la diferite party-uri, la ore mici, cu ochi injectaţi de la alcool şi fum, înconjurată de bărbaţi, mereu alţii. Bărbaţi mai tineri, bărbaţi cu părul alb, bărbaţi slabi, bărbaţi cu burtă, toţi euforici. Cu unii dansează. Unii o ţin languros pe după umeri sau de talie. Alţii îi pun „cu prietenie“ o mînă pe fund sau pe un sîn. „Ce să zic? Femeia îşi trăieşte viaţa!“ „Stai că nu-i tot!“ Mai sînt şi pozele photoshopate. C. în chip de crăciuniţă pervers-angelică. Îmbrăcată în blănuri, în decoruri hibernale. Într-un costum mulat, sprijinindu-se, în sfîrşit, de o maşină sport. Toate kitsch-urile astea au sute de like-uri şi zeci de comentarii agramate, la superlativ, cu
– pupici şi inimioare. Îmi amintesc de un alt profil (fals, probabil), cu o fotografie a unei femei fără chip – doar picioarele desfăcute şi un vagin întrezărindu-se prin nişte chiloţi tetra, uşor transparenţi. Alte mii de like-uri şi comentarii înduioşătoare, de genul: „Sărut-mîna, doamnă! Ce bine arăţi. Aş putea să te cunosc personal?“ Apoi, o vedem şi pe fiica lui C. – o fată drăguţă, veselă, ce vină are ea pentru păcatele maică-sii şi nefericirile altora? Mă gîndesc: ce ciudat e Facebook-ul ăsta, totuşi! Plin de universuri paralele, în care coexistă, uneori fără să se intersecteze unii cu alţii, oameni care vorbesc despre literatură, filme, oameni care fac teatru, bunici serioşi, care îşi pun fotografii cu nepoţi, oameni normali, dar şi oameni fără caracter, perveşi, curve, veri, fini şi cumetri care se gîndesc doar cum să taie porcul şi să le-o tragă celor 200 de prietene virtuale.
„Şi erai prietenă cu asta?“ „Păi, da, căci aveam un prieten comun, pe el. Am bănuit ceva şi i-am cerut eu prietenia. Bine că după ultima discuţie sau ce-o fi fost, mi-a dat ban.“ La sfîrşit de an, prietena mea, din categoria de utilizatori de Facebook care discută despre literatură şi filme, s-a trezit fără voia ei că trăieşte o telenovelă în care C. juca rolul „ceilalte femei“ – sau „femeia cea rea“. Citisem undeva o statistică potrivit căreia cele mai multe cupluri se despart în perioada sărbătorilor de iarnă. Nu ştiu ce-i apucă – beau mai mult, au limba mai slobodă şi mintea mai ageră, află mai multe. Deşi, în jurul meu, s-au destrămat multe cupluri indiferent de anotimp. S-au despărţit oameni după 10-15 ani. Au divorţat oameni cu copii. S-au înşelat reciproc, sau doar unul, aşa cum se întîmplă în cazul de faţă. Au ajuns la certuri, bălăcăreli şi partaje. Prietena mea susţine că în cazul ei este altceva – a „investit“ mult şi din toate punctele de vedere în relaţia ei, care dura de 14 ani. Dar în ce relaţie nu investeşti, pînă la urmă? Trăim într-o societate defectă din punct de vedere afectiv, unde cuplurile ideale (solide şi bazate în primul rînd pe încredere reciprocă) nu mai există decît în filmele romantice şi în fotografiile de la nuntă ale bunicilor. Să fie de vină şi Facebook, toate conturile, profilurile, smartphone-urile, toată această transparenţă a relaţiilor care nu exista înainte?
O doamnă trecută prin viaţă şi prin diferite experienţe îmi spunea odată că e mai bine să nu ştii, decît să ştii. Şi că, dacă te apuci să scotoceşti, găseşti întotdeauna ceva. Prietena mea a găsit nişte mesaje în telefonul partenerului ei, băiat bun, serios şi „intelectual“, la o primă vedere (îl cunoşteam şi eu destul de bine, adică eram prieteni pe Facebook), dar cînd îl apuca cheful de băut, pierdea cîteva nopţi la rînd „cu băieţii“. Nimic special. În halul în care venea acasă, ea nu s-ar fi gîndit niciodată că are vreo treabă cu alte femei. Dar iată mesajele, această dovadă deja „clasică“ a vremurilor noastre. Oare cum de nu le trece prin cap bărbaţilor ăstora să şi le şteargă? Iar după mesaje, după din nou „clasica“ discuţie în care el neagă totul, iar ea îl pune să-şi facă bagajul şi să plece la „cealaltă“, pentru ca telenovela să fie completă, ca în
, urmează Confruntarea. Într-o agitată noapte de nesomn, M. s-a apucat să-i scrie ăleia. Unde? Tot pe Facebook, desigur. Şi a început frumos cu „Stimată doamnă…“ (în fond, diferenţa de vîrstă era de vreo 15 ani). Şi au sfîrşit ca la uşa cortului. Păcat că vocabularul şi cunoştinţele de limba română nu se pot photoshopa ca să dea mai bine pe ecran!
Mă întristează povestea lui M. O vreme o invidiasem, la un mod pozitiv, pentru relaţia ei, care părea atît de stabilă, dar, în fond, de ce trebuie să ne agăţăm atît în viaţa asta de relaţii? De ce nu poţi să-ţi oferi tu însuţi protecţia şi siguranţa de care ai nevoie, şi n-o să te dezamăgeşti niciodată? Nu o să ai niciodată surpriza de a-ţi descoperi propriile mesaje în care să te înşeli cu altcineva. Aş fi vrut să-i spun toate astea prietenei mele, însă ştiam că doar sună bine şi atît. Aşa că am rămas amîndouă tăcute, cu telefonul ei pe masă, care ne arăta o poză de budoar a doamnei „instructor auto personal“, gîndindu-ne cum o relaţie de aproape un sfert de viaţă se poate destrăma atît de uşor, ca fumul ţigărilor nostre în barul pustiu, din Centrul Vechi, pe 30 decembrie.