Picnic la marginea drumului

De cele mai multe ori, exact la margine. Chiar pe granița dintre șosea și „iarba verde“, la limită între civilizație și „sălbăticie“. Un spațiu confortabil cu vedere la mașinile și TIR-urile care trec, ca la Paris, la terasele cu scaune întoarse spre stradă pentru a te holba la lume. Mașina e trasă pe dreapta, se scot scaunele pliante, măsuța, gospodina casei le șterge de praf, pune o față de masă drăguță, scoate caserole cu te miri ce și începe să improvizeze picnicul, în timp ce mamaie stă pe un scaun, mai la umbră, se uită îngrijorată la cer, nu cumva să-i plouă. Gospodarul casei scoate și el pet-urile reci de bere din lada frigorifică, montează umbrela deasupra măsuței, caută CD-ul cu maneaua potrivită, apoi se ocupă de grătar. Se încumetă cîțiva pași în sălbăticia de cele mai multe ori montană (pădure de brazi), ca să mai caute niște lemnișoare pentru foc și să suplimenteze cărbunii de la Metro. Se întoarce victorios cu lemnișoarele sub braț, curînd fumul grătarului se împrietenește cu gazele de eșapament de pe șosea, maneaua sau populara urlă și se tînguiește, oamenii încep să se simtă bine, ca acasă. Ăla mic vrea pipi, tatăl îl însotește cutezător tot în „sălbăticie“, unde a mai fost odată, acum știe despre ce este vorba. Mamaie moare de cald, flutură din­tr‑un evantai, s-a lămurit că nu mai plouă și se uită la spectacolul de pe șosea: BMW, Audi, Mercedes, BMW. Micii încep să sfîrîie, tatăl gîlgîie din pet, are și o cafea tare în termos, pregătită pentru mai tîrziu, cînd va redeveni șofer și-și va duce mica turmă la locul de baștină, în siguranță. Are grijă de mici cu responsabilitate. Curînd masa e gata, răsare de undeva și muștarul indispensabil. Se așază cu toții și încep să înfulece. După masă, lîncezesc pur și simplu pe scaunele pliante, se relaxează. Soare, aer curat, mai trece cîte un TIR. „Sălbăticia“ din spatele lor pare acum prietenoasă, e decorul perfect și WC-ul public ideal, merge pînă și mamaie, o marchează cu toții cu fîșii de hîrtie igienică, ca la concursurile de orientare turistică. Mama strînge masa, totul se încarcă în mașină, mamaie își reia locul de pe scaunul din spate, alături de ăla micu’. Tatăl rîgîie satisfăcut, ambalează motorul – la drum! Mașina se pierde anonimă printre ceilalți „participanți la trafic“ – BMW, Audi, Mercedes, BMW. În urma lor, rămîn rămășițele picnicului – cîteva lemnișoare făcute scrum, un pet gol de bere, pahare de plastic, un ecou de manea sau de populară în pădurea de brazi.

Nu i-ați văzut niciodată pe drumurile și șoselele patriei pe acești amatori de picnic în „sînul naturii“ și de grătar la botul calului care trag ca la han la primul petic de iarbă? Cum se gospodăresc ei într-un timp record pe trei metri pătrați de verdeață? N-am înțeles niciodată pe ce criterii își aleg aceste locuri idilice de pe marginea șoselei, de ce nu le trece prin cap să prospecteze și un drum lăturalnic, de ce chiar nu au nevoie de intimitate.

Însă nu mă miră nimic. În cartierul meu, în zilele de sărbătoare, grătarul se face în mod obligatoriu în stradă, deși oamenii au curți. Însă în curte ești la dos, nu te vede nimeni, nu îți poate lăuda nimeni skills-urile de grataragiu, nu te invidiază vecinii pentru fleicile pe care le frigi pe cărbuni și nu-ți admiră nimeni mititeii. Și așa, grătarele se înșiruie unul după altul în fața porților, străzile sînt blocate, pe aici nu se mai trece. Oamenii fraternizează pînă la primul conflict, care de obicei pornește de la copilul meu care a fost bătut de copilul tău. Sînt și copii, o droaie, însă își văd de treaba lor, se joacă ceva mai încolo, în mijlocul străzii, sub privirile vigilente ale părinților. Inevitabil, o sămînță de scandal apare de undeva și cheful se duce naibii. Își ia fiecare micii lui și intră îmbufnat în casă. Doar copiii continuă să strige pînă tîrziu în noapte: „Ai spart oalele, ai mîncat sarmalele!“

De Paști, pe pajiștea de la lacul Paltinu, amatorii de picnic stau înghesuiți ca sardelele – nici nu mai știi care grătar al cui e. Muzici felurite se revarsă din boxele mașinilor, e o discotecă în aer liber, doar că nimeni nu dansează, cu toții se implică în aspecte mai practice ale ieșirii la iarbă verde. Sînt grupuri de tineri care se strigă unii pe alții cu „mă“, „bă“ și cu „hai“. Este singura formă de comunicare. De altfel, dacă observi această mică mulțime cu îndeletniciri primitive (tăiat de lemne, făcutul focului, tranșatul cărnii, supravegherea micului care saltă pe jar etc.), vei observa că oamenii nu vorbesc unii cu alții. Sînt doar replici scurte, repezite și oricum muzica acoperă totul. Socializarea e nulă, nu se stă la povești în jurul focului. E ca un picnic de autiști. Uneori cîte unul se mai îmbată criță și devine o problemă pentru ceilalți, doar pentru că „mă“, bă“ și „hai“ se transformă în niște urlete greu inteligibile sau în niște chiuituri melodice. Așa că, după ce activitățile practice de picnic iau sfîrșit, după ce se înfulecă și se bea suficient de mult, de obicei se pleacă acasă. În afară de găștile de tineri, mai sînt și familiile extinse care vin cu cîte trei-patru mașini – veri, unchi, ­fini, nepoți, toate aceste rubedenii care, de fapt, n-au nici o legătură unele cu altele, însă „iarba verde“ le va suda relațiile inexistente.

Picnicul la români este, înainte de toate, un mod de a te afișa în public. De a frige mai mulți mititei și de a da muzica mai tare decît vecinul tău de picnic. În alte țări, mai civilizate, petrecerile de stradă, de pildă, sînt un pretext pentru o bucurie comună. La noi, sînt doar un pretext pentru ca oamenii să-și dea în petic, iar bucuria devine una egoistă, individuală: marchezi teritoriul, acaparezi tot ce e în jur, sufoci biata natură, ești regele grătarelor.