Ouatu şi România travestită

Încurajat febril de fani şi plin de fanfaronadă în presa locală, Cezar Ouatu nu a reuşit decît un loc 13 la Eurovision. În schimb, el s-ar putea clasa pe locul I în topul celor mai penibile dintre penibilele noastre prestaţii la concursul de muzică. Din păcate, asta nu e o simplă curiozitate, fiindcă Ouatu şi alţii ca el au susţinătorii lor şi un astfel de personaj ne-ar putea reprezenta, cum se spune, şi în contexte mai serioase decît un spectacol TV lipsit de pretenţii.

După ce, nevotat nici de românii din Spania, Italia sau Moldova, nu a prins măcar top 10, contratenorul a găsit o explicaţie sui generis: „Jocurile erau făcute“, pentru a se plînge că „am fost lovit şi biciuit de toţi“ în ţară, cu precizarea că, dacă ar fi reprezentat o Italie, de exemplu, ar fi cîştigat concursul.

În reveriile cîntăreţului se ascunde şi o gogoaşă de proporţii, cea cu lovitul şi biciuitul. Ouatu nu avea cum să nu fie subiect de ironii, la prestaţia stridentă, de paiaţă, pe care a avut-o. Însă, ceea ce e mai trist, omul a avut (şi are) fanii lui. „Cezar a fost impecabil, momentul – memorabil!“ exulta o Paula Seling. „Măcar a fost ceva aparte. Tare! Neaşteptat! Era ceva care ieşea din tipar“ – s-a bucurat Mircea Badea. Mai puţin încîntat de rochie şi de prestaţie, ex-dirijorul Mădălin Voicu considera, totuşi, vocea lui Ouatu „una dintre primele cinci de contratenor din lume“, în timp ce faimoasa Angela Gheorghiu îl iubea, îl critica şi apoi îl iubea din nou pe cîntăreţ, într-un mod prea confuz pentru a putea fi rezumat aici. În timp ce acesta cîştiga locul I în sondaje de cititori (desigur, români), pe reţelele sociale ploua cu mesaje marţiale de încurajare. O doamnă – care se prezintă pe Facebook drept „fostă solistă la Operele din Timişoara, Iaşi, Bucureşti“ – critica acerb negativismul românesc în chestiunea Ouatu, pe care Ouatu ţinea să-l pună în aceeaşi ligă nici mai mult, nici mai puţin, decît cu Cristian Mungiu.

Sigur, de Ouatu s-a şi rîs în ţară. Dar dacă tot vorbim de Cristian Mungiu şi de virtuţile mesianic-patriotice ale lui Ouatu, să vedem dacă şi ce servicii de imagine a făcut acesta României, în afară. A existat, e drept, o declaraţie amabilă a lui Jean-Paul Gaultier, referitoare la rochia contratenorului, dar aceasta s-a auzit pe un post românesc. Dacă aţi citit deja cotidianele sau site-urile de ştiri, ştiţi, probabil, că omul nostru a fost calul de bătaie al unei prese globale, oricum dispuse să ia în rîs o competiţie care nu merită cu mult mai mult. The Daily Mirror îl consideră ceva gen „cîntăreţ de cîrciumă nevrotic, cu un falset care poate sparge geamuri“. The Guardian vede în el „un vampir gigant, care stă pe o pajişte, înconjurat de prezervative enorme, umplute cu sînge“. Associated Press îl numeşte „Dracula renăscut, pe beat-uri tehno, cu efecte pirotehnice“. Iar Bild se situează cam în aceeaşi cheie, cu „combinaţie între Dracula, Lady Gaga din Carpaţi şi Gloria Gaynor“.

Lista cu insulte şi ironii e mult mai lungă. Cezar Ouatu se plînge degeaba de „loviturile şi biciul“ conaţionalilor, fiindcă aceştia au avut, măcar, păreri îngrijorător de împărţite. În loc – s-a făcut de rîs în presa mondială. Dacă, cumva, a avut cu adevărat ambiţii patriotice cu scălîmbăiala de la Malmö, ar face bine să ia act de faptul că a realizat contrariul.

Dezamăgitor, aşa cum e pentru fani şi pentru interpret, locul 13 determină, totuşi, un oftat de uşurare la românii cu o anumită doză de decenţă şi măcar un dram de ureche muzicală. Ce s-ar fi întîmplat dacă Ouatu ar fi intrat în top 5? Aşa cum spuneam acum cîteva săptămîni chiar în această rubrică, Eurovisionul e mai degrabă subiect de ironii decît un mecanism productiv din punct de vedere muzical, deci aşa ceva era posibil, fiindcă apariţia lui Ouatu a fost una dintre cele mai stridente de la această ediţie. Dar, şi cu, şi fără asta, Ouatu e un fel de precursor al unei galerii de personaje de coşmar pe care ar putea încerca România să le exporte într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. În ciuda antecedentelor de contratenor de profesie, aşa cum s-a văzut la Eurovision, e mai degrabă rudă cu personajele care populează late night-ul TV din România şi, pe de altă parte, cu politicienii exhibiţionişti, precum Mazăre-marinarul sau Elena Udrea-posesoarea-de-mop. Există, la noi, un gen de propensiune pentru travesti care nu are nimic de-a face cu preferinţele sexuale ale unei minorităţi, ci cu senzaţia că nu eşti la locul tău în propria viaţă şi, la modul fie visător, fie ridicol, te crezi sau te doreşti cu totul altceva. Travestiul de acest gen e rudă cu plagiatul şi, pe de altă parte, cu un lucru cu virtuţi estetice incomparabile, predilecţia pentru ornamental a meşterilor populari, specialişti în tipare repetitive, de scrijelit numai acolo unde se mai găseşte sau unde se mai găsea destulă veşnicie şi visare: la sat.

Partea proastă, în toată povestea de mai sus, nu e nici Radu Mazăre, nici Elena Udrea şi nici Cezar Ouatu. Ci acel gen de public – sau opinie publică – tot mai numeros, care crede în astfel de lucruri. Şi vrea să-şi impună părerea.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).