Oraşe sub asediu
În 2005, la prima mea ieșire tîrzie în Occidentul „adevărat“, am avut un șoc cultural. Totul era peste așteptări față de ceea ce-mi imaginasem, și nu mă refer doar la normalitate, nivel de trai, cultură, ci la diversitate și la oameni. Mi-amintesc că mi-am petrecut mai bine de oră într-o gară din Bruxelles, la o cafenea, în fața unei beri belgiene, doar uitîndu-mă la trecători și minunîndu-mă de naturalețea gesturilor, de atitudini. Oameni din toate colțurile lumii erau adunați aici și mulți dintre ei își afișau originile, apartenența: turci, indieni, africani, arabi, asiatici. Mi s-a părut fascinant să vad atîtea veșminte tradiționale, purtate lejer, într-o zi obișnuită din capitala Belgiei. Apoi, i-am identificat și pe ceilalți, cei care preferau să poarte hainele standard de oraș. Doi tineri musulmani, îmbrăcați în costume impecabile gri, așteptau trenul de Luxemburg. O negresă superbă, în rochie mulată și cu un fund bombat, împingea un cărucior cu un copil: toate privirile se întorceau admirativ după la ea, fără nici o altă intenție. Două asiatice, în cămăși de in vaporoase, de vară, mîncau noodles din niște caserole, gesticulau mult și rîdeau. Un tînăr negru cu șapcă, genul hip-hop, mi-a ridicat de jos moneda de 50 de cenți pe care o scăpasem din greșeală. I-am spus merçi, mi-a zîmbit și și-a văzut de drum.
Timp de patru zile, la Bruxelles, m am bucurat de toată această diversitate, ca atunci cînd deschizi o cutie cu fursecuri asortate și nu știi pe care să-l alegi, căci fiecare are o formă diferită. Venind dintr-o țară opacă, scufundată timp de cîteva decenii în cenușiu, totul mi se părea extrem de colorat, o explozie de culori. Nu m-au deranjat tinerii maghrebieni din zona Grand-Place care au încercat să mă agațe sau să mă păcălească prin diferite trucuri. Erau insistenți, sîcîitori, dar nu agresivi. M-am simțit în siguranță chiar și atunci cînd m-am rătăcit pe niște străzi, am traversat o intersecție și, neștiind încotro mă îndreptam, m-am pomenit într-un soi de ghetou. Era un alt oraș, unul în care oamenii stăteau pe bordură în fața magazinelor cu fructe fanate și beau bere, se strigau unii pe alții în limbi necunoscute sau într-o franceză reinventată, copiii se jucau în stradă, mirosea a banane coapte și a condimente necunoscute. La a doua vizită la Bruxelles, în 2013, am privit lucrurile ceva mai nuanțat. Și m-am tot întrebat unde e, de fapt, spiritul locului, unde e Belgia? N am reușit s-o descopăr decît în mici detalii cum ar fi în sticla de Leffe sau în gustul faimoșilor les frites, vînduți în cornete de hîrtie, la chioșcurile din mijlocul piațetelor. La un moment dat, am nimerit într-un parc dintr-un cartier periferic. Pe băncile înșirate de-a lungul aleilor ședeau zeci de femei tinere îmbrăcate în hijab care își supravegheau copiii din cărucioare sau pe cei care se jucau la cîțiva pași mai încolo. Era un zumzet continuu de voci feminine, amestecat cu țipetele copiilor, veșmintele largi în combinații de alb cu negru fluturau ușor în bătaia vîntului. Era o imagine domestică, de pace, de familie, emblematică aș zice, însă m-a încercat o emoție necunoscută – nimerisem oare într-o altă țară? Apoi am început să număr – fiecare femeie avea patru-cinci copii – și m-am gîndit: oare acesta e viitorul orașului Bruxelles? Însă nu m-am grăbit să trag concluzii, una e să fii doar un turist și să vezi lucrurile din afară, alta e să trăiești acolo.
Vizavi de hotelul meu era minimarket-ul unui arab, am cumpărat de vreo două ori de la el apă și portocale. De fiecare dată mi-a zîmbit atent, politicos. Seara îi veneau prietenii, stăteau la țigări și la taclale pînă noaptea tîrziu. Din camera mea, prin geamul deschis, auzeam conversațiile în arabă și mă simțeam undeva în Orientul Mijlociu, nu în capitala Europei. Într-o dimineață, l-am văzut pe fereastră cum stătea lîngă lădițele lui cu fructe, un moment lung și relaxat de așteptare, în care nu făcea nimic, era doar singur cu gîndurile lui. Mi s-a părut un cadru minunat, am început să fac fotografii de la geam. A ridicat privirea și a observat aparatul, mi-a făcut semne că nu vrea să fie pozat. Părea destul de furios. L-am înțeles și i-am respectat dorința. Peste o jumătate de oră, magazinul non-stop era închis, cu storurile trase. Mi-am zis că a fost doar o coincidență.
Una peste alta, Bruxelles mi se pare un oraș fascinant, cosmopolit, însă cu o personalitate destul de diluată. Nu același lucru aș putea spune despre Paris, unde de ziua Franței am simțit forța unei mari națiuni. Artificiile de la Turnul Eiffel pe muzică de Mozart, parizienii – trei generații, îmbrăcați în haine festive, cu pahare de cristal în mîini, bînd șampanie –, tinerii din toate culturile la un picnic nocturn, pe podurile de peste Sena, șezînd pe pături aduse de acasă, întinse direct pe asfalt, toate acestea m-au impresionat pînă la lacrimi. Nu cred că m-am mai simțit niciodată atît de copleșită de emoție ca atunci, de bucurie că, uite, sîntem atît de aproape de minunatul Paris, că facem și noi parte din această mare civilizație europeană.
Mă uit la știri și văd două orașe pline de viață, de glasuri și de rîsete reduse la tăcere. Două orașe care, dincolo de monumente și cultură, înseamnă în primul rînd oameni. Două orașe, pe străzile cărora m am plimbat nestingherită, admirînd și iubind aproape tot ce vedeam, în stare de asediu. Mi-amintesc de arabul de la Bruxelles și mă gîndesc că poate reacția lui nu a fost una de furie, ci una de frică. Aceeași frică ce îi oprește acum pe oameni să mai iasă din case. Frica nu are religie, e universală. Iar în momentul în care se va strecura definitiv în mințile noastre, ale tuturor, nu va mai fi nimic de făcut.