Opt inovaţii în materie de ştiri
Ştirea e relatarea unui fapt nou sau nou revelat, spune plicticoasa definiție care se predă în facultățile de jurnalism. Ca să scape de plictiseală, presa românească a ieșit însă din cadrele strîmte și neimaginative ale acestei definiții, cu o serie întreagă de inovații. Cîteva dintre ele ar fi:
1. Știrea-presupunere. Atunci cînd nu știm exact ce s-a întîmplat, și mai ales de ce și cum s-a întîmplat, ne putem ajuta de analiști. Contrar denumirii lor, analiștii nu sînt aleși pentru că analizează, ci fiindcă sînt mașinării de presupuneri, pe care le oferă la țanc, atunci cînd presa e la ananghie. Fie că e vorba de un furtișag de proporții din categoria DNA, fie că e vorba de, Doamne ferește, un incendiu sau ceva asemănător, oamenii cu vorbele la ei vor ști să meargă „cu certitudine“ la cauze și la resorturile ascunse ale întîmplării. Ele, resorturile ascunse, sînt întotdeauna Traian Băsescu, pe Antena 3, sau Dan Voiculescu, pe B1. Fizicienii și filozofii sînt depășiți și invidioși pe lanțurile cauzale pe care astfel de oameni știu să le scoată la iveală. Ultimul care a bîjbîit în direcția asta, dar nu i-a ieșit, a fost Aristotel, cu motorul prim.
2. Știrea-profeție. Știrile la timpul trecut nu mai interesează pe nimeni, în definitiv toată lumea știe ce s-a întîmplat. De aceea, presa multilateral dezvoltată s-a extins în domeniul viitorului și o face mai ales cu ajutorul politicianului. Spre deosebire de noi, profanii, el, politicianul, știe întotdeauna ce se va întîmpla și ceea ce se va întîmpla este o catastrofă de care sînt responsabili dușmanii lui, ai aceluiași politician. Catastrofele sînt din clasa „România va fi mărunțită-n bucăți și păpată de dușmani“, „va ajunge republică sovietică“, „se va transforma în dictatură“ (cu oponentul pe post de Hitler, bineînțeles) și altele. Catastrofele ecologice și sfîrșitul lumii sînt de regulă neglijate, fiindcă e vorba de un popor mai căldicel și centrist, hrănească-se doar Remus Cernea și Noua Dreaptă cu ele.
3. Știrea-acuzație. E un fel de profeție întoarsă pe dos, mai elementară, sau de presupunere care seamănă mai tare a bîtă discursivă. De data asta, faptele există, dar nu și vinovatul. Acesta e servit pe tavă în diferite încîlceli conspiraționiste, de genul „toate firele duc la…“. Ca să ajungi la vinovat nu-ți trebuie decît să știi cine e bun pe lumea asta (ai noștri) și, mai ales, cine e rău (ai lor). Odată catastrofa și omul rău știute, legătura dintre ele e la mintea cocoșului.
4. Știrea-minune. În ultima vreme, conține tot mai des numele Arsenie Boca, după ce, acum ani de zile, era despre cetățeni gen Mudava, sfinți ajunși în stadiul de moaște și alții. Prea multe nu putem spune despre minuni, cu excepția faptului că se petrec pe ascuns, din motive obscure, în colțuri de lume greu de găsit. De ce n-ar apărea ele în Piața Universității sau în fața Ateneului e greu de știut, cu excepția faptului că, dacă s-ar petrece în buricul tîrgului, ar mai trebui și martori, și altele.
5. Știrea-sperietoare. Spre deosebire de știrea-profeție, e mai puțin despre oameni și despre vină, cît despre fenomene naturale. Vedeta ei e asteroidul care trece la cîteva zilioane de kilometri de pămînt, dar o va coti la stînga la intersecția cu Mercur și va lovi-n peluza de la Dinamo. Sperietorile nu sînt însă doar din clasa macro, planetară, ci și minuscule, de felul organismelor care ne intră-n sînge și ne transformă în zombi. De aici, posibilitățile de combinare cu sfinți care lăcrimează și politicieni răi sînt multiple.
6. Știrea de week-end. Apare atunci cînd nu numai țara, ci și jumătate din angajații televiziunii sau ai site-ului sînt, evident, în week-end. Ea, știrea de week-end, se întîmplă la mare, dacă e cald, sau la munte, dacă e zăpadă. Conține mai tot timpul cîteva vorbe despre vreme, care e bună sau rea și, cum se știe, e un subiect inepuizabil și foarte interesant de discuție. Atunci cînd nu e nici cald, nici frig, știrea de week-end se întîmplă la supermarket, unde, la drept vorbind, nu se întîmplă nimic, dar măcar e niște lume care își face cumpărături, că asta fac oamenii la sfîrșit de săptămînă.
7. Știrea-neștire. Spre deosebire de toate variațiunile de mai sus, care caută impactul la public, ea urmărește altceva, să umple niște minute din jurnalul TV respectiv. Știrea-neștire e un calcul ratat, despre care am mai vorbit, fiindcă mă scoate din sărite: reporterul e trimis la Curtea Supremă cu tot cu SNG (echipamentul de transmisie) fiindcă Elena Udrea, Costică Voicu sau altcineva vrea să iasă din pușcărie. Dar, surpriză, în 99 de cazuri din 100, Curtea Supremă îi ține la răcoare pe cei de mai sus, așa că reporterul nu are ce să spună, decît că „rămîn(e) în arest“. În vremuri mai agitate politic, știrea-neștire se ivește pe la Parlament și sediile partidelor, atunci cînd Cioloș, Ponta, Băsescu și alți politicieni care nu sînt în momentul de față la Curtea Supremă intră sau ies pe o ușă și toată lumea se repede cu microfoane la ei. Politicienii respectivi nu au nimic de spus – lucru previzibil și el – și aruncă lateral cîteva vorbe, din care microfoanele aflate în îmbulzeală culeg cel mult o jumătate. O jumătate din această jumătate nu se aude pe post, fiindcă regia nu a apucat să comute în locație, dar nu contează: analiștii aflați în studio ca să dezbată o temă de politică externă, una mondenă sau încălzirea globală vor fi pisălogiți cu întrebări de politică internă și vor avea despre ce să discute încă 40 de minute, cît a mai rămas pînă la fix.
8. Știrea-nimic. Nu trebuie confundată cu știrea-neștire. Din știrea-neștire afli cel puțin că un lucru sau altul nu s‑a întîmplat. Din știrea-nimic nu afli nici că s-a întîmplat, nici că nu s-a întîmplat. E aporetică rău de tot, undeva sub logica binară, cea cu „da“ sau „nu“, după care ne ghidăm deciziile și faptele, de regulă. Pare un animal ciudat, dar țineți-o minte și căutați-o: o să vă împiedicați de ea mai curînd decît credeți.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).