Onoarea nereperată (la propriu) a presei române
"Presă" şi "onoare" sînt două cuvinte care nu apar natural în aceeaşi frază - mai ales cînd e vorba de România şi cînd practicăm scepticismul nostru educat din greu în aceşti ultimi ani. Presa românească trăieşte din plin paradoxul calului din snoavă - scos la vînzare în tîrg, dar criticat cu obidă de chiar stăpînul lui, care încearcă să-i scadă preţul în faţa oricărui muşteriu. "Bade, mata vrei să vinzi calul ăsta au ba?" - întreabă, sastisit, potenţialul cumpărător. "Ba - zice vînzătorul - că mi-i drag şi de trebuinţă, dar uneori aşa îmi vine un chef să-l critic..." Tot astfel, presa noastră ni-i dragă şi de trebuinţă, dar cînd vine vorba de criticat, nu ne întrece nimeni (şi, s-o spunem drept, uneori pe foarte bună dreptate). Paradoxul se vădeşte şi în statutul social al presei şi al presarului, aşa cum apare el reflectat în variile sondaje de opinie: mass-media este una dintre cele mai respectate şi de încredere instituţii (dintotdeauna, după 1989 încoace şi indiferent de ce-ar face, ca un soi de supra-compensaţie pentru perioada comunistă), în timp ce jurnaliştii sînt bruscaţi, bătuţi şi alungaţi în exerciţiul funcţiunii, pe fundalul de "Bine vă face!" al opiniei publice. CRP - brand, nu autoritate reală Sintagma în care cele două cuvinte apar la locul lor, ca încastrate, este "Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presă". Consiliul de Onoare este organul de conducere executivă al CRP şi, conform statutului acestuia, este împuternicit şi responsabil de aplicarea Codului Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă. De-a lungul anilor, CRP şi Consiliul său de Onoare au luat poziţii faţă de încălcările deontologiei jurnalistice - poziţii împărtăşite sau nu de restul comunităţii profesionale, de la caz la caz, dar bucurîndu-se mereu de vizibilitatea pe care membrii CRP - case editoare, în principal - le-au acordat-o. Mult timp, CRP a încercat să se poziţioneze drept singura organizaţie jurnalistică reprezentativă - ocultînd sau ignorînd regal faptul că o casă de editură sau o companie de televiziune (deci un angajator) nu poate reprezenta, credibil şi rezonabil, interesele şi viziunile jurnaliştilor (deci ale angajaţilor). Dar aşa distinsă adunare de mai-mari ai mass-media nu putea decît să impresioneze, şi CRP a fost, o bună perioadă de timp, singurul partener de dialog agreat de variile puteri politice. Ca atare, CRP s-a impus ca brand, mai degrabă decît ca autoritate reală, ceea ce-l face încă şi mai inconturnabil. A slujit vizibilităţii brandului CRP şi prezenţa, timp de mulţi ani, în fruntea lui, a lui Cristian Tudor Popescu, o personalitate la fel de inconturnabilă şi un brand el însuşi. Între CRP şi CTP (nu vă plac ironiile astea?), "asocierea de brand" a fost aproape osmotică. În această situaţie de fapt, demisia lui CTP din funcţia de preşedinte al CRP şi fracţionarea Clubului pot naşte întrebări asupra perenităţii brandului - sau isca o bătălie subterană pentru aproprierea lui. La finele lui 2006, CRP a luat decizia de a proceda la reforma internă, pentru a tăia nodul gordian al conflictului de interese inerent, care rezida tocmai în dubla calitate a membrilor săi: reprezentanţi ai patronatului care erau chemaţi (sau pretindeau) să reprezinte interesele breslei. Procesul avea un dublu obiectiv: să limpezească apele (cine pe cine reprezintă şi cu ce anume autoritate şi mandat) şi să păstreze brandul CRP, un "bun" în sine. Pentru a atinge primul obiectiv şi pentru o mai echitabilă reprezentare a profesioniştilor, membrii CRP au decis, într-o primă etapă, creşterea parităţii jurnalişti/editori în cadrul Consiliului de Onoare (unu la unu - fiecare casă editoare fiind reprezentată de un delegat al patronatului şi unul al jurnaliştilor). Apoi, au decis să se organizeze în două entităţi separate: cea a jurnaliştilor şi cea a patronilor, sub "pălăria" comună a Clubului. Aşa a luat naştere, cu destul de multă repeziciune (semn de vigoare, schwung şi capacitate de organizare), Asociaţia Jurnaliştilor din România (AJR), care a avut ca nucleu de plecare jurnaliştii membri ai CRP, dar la care s-au alăturat şi alţi profesionişti. În oglindă, trebuia să se nască, probabil cu aceeaşi celeritate, şi asociaţia patronatului din presa română. Patronii au dovedit o apetenţă mai redusă pentru formele asociative şi o capacitate managerială mai palidă (să strig, caragialeşte, "Culmea!"?). Fapt este că, în prezent, asociaţia patronală este în plin proces de facere, aşteptîndu-şi aprobarea în justiţie, cum cere legea. Efectul struţo-cămilă, pe termen lung Dar efectul de struţo-cămilă (CTP dixit) al Clubului, cauzat - repet - de modul în care a fost construit dintru început, are urmări pe termen lung. Jurnaliştii din AJR au devenit membri ai CRP fiind desemnaţi de companiile (sau instituţiile - că intră la socoteală şi SRR, şi SRTV) pentru care lucrează. Astfel, ei s-au trezit iar într-o dublă subordonare: sînt membri într-o asociaţie profesională independentă (conform statutului), dar şi ai unul Club care, prin crearea AJR, şi-a pierdut reprezentativitatea pentru partea editorială, rămînînd doar cu identitatea "patronală". Acest "conflict moral de interese" - cum îl defineşte Cezar Ion, preşedintele ales al AJR - i-a determinat pe membrii Asociaţiei să se retragă din CRP - fără ca acest lucru să fie neapărat o declaraţie de război. Fără jurnalişti şi fără o asociaţie patronală legal constituită (încă), CRP rămîne un brand fără instituţie, un brand "gol", dar puternic. Goliciunea brandului este semnalată şi de alegerea în fruntea CRP a unui profesionist respectabil, fără îndoială, dar fără aplombul, fără prezenţa publică, fără potenţialul de lider contestabil, dar niciodată contestat, al lui Cristian Tudor Popescu. AJR şi recent înfiinţata asociaţie patronală vor trebui să negocieze noi reguli pentru gestionarea lui, ca "bun comun". Brandul este prea puternic, vizibilitatea - prea mare, platforma de negociere - prea solidă pentru a fi abandonată - de oricare dintre părţi. Poate cea mai spinoasă chestiune în partajul CRP este cea a Consiliului de Onoare şi a implicării sale în chestiunile de deontologie. Jurnaliştii sînt de părere că "judecata profesională" ar trebui să fie apanajul exclusiv al AJR, ca asociaţie a breslei. Ei nu recunosc patronatului vreun rol în evaluarea încălcărilor deontologice - aşa cum patronatul nu ar avea de ce să exercite vreun control editorial de vreun fel, într-o lume ideală şi aşezată pe contracte de management bine întocmite. Este greu de închipuit însă că marii patroni de presă vor renunţa fără luptă la acest privilegiu, care nu o dată le-a permis, în trecut, să aplaneze - să minimalizeze sau să reducă complet la tăcere - cazuri care oriunde în lume ar fi stîrnit măcar dezbateri, dacă nu chiar reacţii vehemente în sînul breslei. Nu o dată patronii companiilor de media şi-au manifestat public şi fără echivoc respingerea faţă de ideea unui organism exterior "clubului" (aici ghilimelele sînt semnificative) care să aibă drept de judecată - şi decizie, fie ea şi morală - asupra producţiilor lor editoriale. Săptămînile ce vor urma ne vor aduce veşti despre cine va fi chemat să "repereze onoarea" presei române şi vor demonstra care este raportul de forţe între profesioniştii de media şi cei care le plătesc salariile.