Omul cu şobolani şi femeia lui

Om de serviciu al blocului, bun la toate cînd e treaz. Cînd o ia pe ulei, o bate pe nevastă-sa, Florica, femeie de serviciu la scara cealaltă. De fapt, se bat parte în parte, că şi ea e beată şi dă şi ea cît poate. Pe la ora 7, îi vezi apărînd împreună în parcare, se prezintă la locul de muncă. El – sobru şi mahmur; ea – la doi metri în urma lui, şontorogind de un picior sau cu un ochi vînăt. Se apucă oftînd de treabă, fără să-şi vorbească şi duc o existenţă decentă, pînă în jurul orei 9, cînd unul dintre ei dispare după colţ, la butic. Apoi, celălalt. Fiecare îşi cumpără băutura din banii lui. Sau pe datorie. Florica e cu celularul de votcă, el – cu berea la PET. Sau invers, depinde de dispoziţie. El dă conştiincios cu mătura, ea spală cu furtunul un covor întins direct pe asfalt. Pe la doişpe, începe cearta. Zice Florica ceva de genul: „Te îmbătaşi ca un porc ieri!“, că nu poate să-şi ţină gură. El dă replica şi fiecare răcneşte şi ameninţă în legea lui, articulînd sferturi şi jumătăţi de cuvinte pe care nu le pricepe nimeni care nu e „din familie“, el agitînd măturoiul şi stîrnind un nor de praf, ea stropind cu furtunul pisicile şi vrăbiile de prin parcare. Se reîmprietenesc doar cînd vine gunoiul, căci trebuie să care tomberoanele împreună şi să se susţină reciproc. Iar cu ciomăgeală se lasă din nou, mai pe seară.

Pe el, nimeni nu mai ştie cum îl cheamă. Unii îl strigă Toma, alţii Costel, alţii Sandu. Eu i-am zis Omul cu şobolani, pentru că stăteam în bloc cu un membru al trupei şi am văzut numele scris cu markerul în lift. Aşa mi-a venit ideea. El e, de regulă, destul de taciturn, mormăie şi boscorodeşte, însă nu prea conversează. La întrebări răspunde scurt, cu da sau nu; cînd nu ştie, ridică din umeri. Ea, în schimb, e guralivă, băutura îi dezleagă limba şi stă de vorbă cu oricine o bagă în seamă. Cum ar fi alte femei de serviciu din „curte“, cu care se întîlneşte „la bancă“, unde soarbe cu poftă din celularul ei. „Mă menţin tînără!“ rîde cu gura ei ştirbă (dinţii i-o fi scos tot el sau au căzut, pur şi simplu). Apoi, opreşte locatarii şi îşi oferă „serviciile“ extra – spălat maşini, covoare, curăţenie prin case, dar cine o primeşte? Şi-l bîrfeşte pe Omul cu şobolani. „Aşa a fost dintotdeauna, un alcoolist... că el m-a învăţat şi pe mine! Eu înainte nu puneam gura pe băutură, nici măcar pe bere.“ „Beţi, e treaba voastră, dar măcar nu vă mai certaţi, nu vă mai bateţi!“ îi zice o cucoană de la cinci, profesoară de biologie. „Da’ ce, doamnă, credeţi că io vreau să fac scandal?! Eu înainte n-aveam treabă cu nimenea... dar cu el nu pot să nu mă cert, că e rău! Uitaţi-vă la el, nu vedeţi ce rău e?“ La mică distanţă, el cară nişte scînduri, cu o căutătură fioroasă. Parcă şi-a intrat în rol. E spectacol, ce mai!

Din cînd în cînd, în rarele lor momente de armonie, stau unul lîngă altul pe bordură, fără să bea, şi nu-şi spun nimic, fiecare cu gîndurile lui. Totuşi, există între ei un soi de legătură stranie, bolnavă, seamănă unul cu altul, au un aer comun. Alcătuiesc un tablou viu, care îmi aminteşte de L’Absinthe al lui Degas.

Stau undeva la curte. N-au copii. „Înainte, am avut unul, dar mi-a murit!“ spune Florica. Mă întreb cum arată acest „înainte“ pe care îl tot pomeneşte şi dacă a existat vreodată, într-o viaţă paralelă sau anterioară a lor. Sînt de plîns şi, în acelaşi timp, de rîs. Doi clovni beţivi.

După ce ne-am mutat din bloc, la cîţiva ani, m-am întîlnit cu Omul cu şobolani în tren. Vindea două reviste vechi la 1 leu şi era suspect de vorbăreţ. Cică se despărţise de Florica. Pe ea o mai văd din cînd în cînd pe Moşilor, cu o privire din ce în ce mai pierdută, o epavă care se descompune. Pare un om care a pierdut iremediabil ceva şi nu-mi dau seama dacă este vorba de Omul cu şobolani sau de acel înainte.