Oh Joy! Surprise a înviat!

Ne amintim de pasajul din „Prinţişorul“ lui Saint-Exupéry în care ni se arăta deosebirea dintre blazarea adultului şi privirea proaspătă şi fantastă a copilului. Proba desenului: acel contur închis, bombat deasupra şi ascuţit la capetele laterale care unui om mare îi înfăţişează o pălărie – pentru un copil întruchipează un şarpe care a înghiţit un elefant! Iată – aşa sînt copiii, imaginativi şi neîngrădiţi, venea concluzia doldora de lirism retrogresiv.

Din această suavă fabulă a modernităţii pare să se inspire recenta reclamă TV pentru Kinder Surprise. Învăţătoarea desenează pe tablă un mare contur ovoid şi întreabă „Ce este aceasta, copii?“, la care răspunsurile clasei vin şuvoi: o broscuţă săltăreaţă, un căţel dătător din coadă, o navetă spaţială, un robot extraterestru etc. După nedumerirea Domnişoarei („bine, dar e doar un ou“), vine concluzia infantilă, în ripostă faţă de varianta clasică: of, adulţii ăştia... nu înţeleg nimic! În coada veselei anecdote şcolăreşti – hop şi etalarea în clar a produsului: oul Kinder Surprise, prezentat în această perioadă dinaintea Paştelui 2011 ca o reîntoarcere spectaculoasă; ca o – Dieu pardonne! – reînviere. 

Că este într-adevăr oul Kinder un zigot al fanteziei copiilor nu-i deloc o declaraţie exagerată. Dimpotrivă, de zeci de ani, Kinder îi uimeşte pe copiii lumii cu veşnica surpriză, infinit reînnoită, a ascunzătorii ludice de tip Easter egg. Pentru ciocolatierii de la Ferrero există o treime sfîntă: surpriza – ciocolata – jucăria. Pentru părinţii care-şi îndeamnă copiii să desfacă gălbenuşul de plastic dinăuntrul găoacei ciocolatii-lactate, jucăria este, mai mult decît o jucărie, un kit de piese disparate care se cere asamblat, din cîteva mişcări, conform unor instrucţiuni simple. Iar pentru generaţiile de copii care s-au dedat înfioraţi la jocul dezghiocărilor, fiecare nouă jucărie Kinder ivită din mîinile lor constituie o probă de agilitate şi abilitate. (Iată, Prinţişorule, cum te poţi maturiza păstrîndu-ţi copilăria sfînt-exuberantă!) Prin îmbinarea dibace a unor piese poţi ivi un muţunache colorat care, de multe ori, mai are şi o funcţie cinetică surprinzătoare: merge pe roţi, saltă pe arcuri, se dă huţa... O primă lecţie de mecanică învelită într-un staniol de divertisment! Funcţiile psihomotoare stimulate laolaltă cu apetitul pentru ciocolată... aceasta din urmă fiind la rîndul ei căptuşită (ca majoritatea produselor Kinder) de beneficul înveliş lactat... Totul frumos ca într-o fericită reclamă domestică: părinţii achiziţionează fără griji, cu zîmbetul pe buze; iar copiii sînt alimentaţi cu, pe lîngă distracţie, educaţie. Totul – vorba aceea – ab ovo! 

După succesul oului Kinder din anii ’90 şi de la începutul anilor 2000, ceva s-a întîmplat. De pe versantul consumatorilor, nu putem decît bănui motivele care au determinat, pe celălalt versant, al marketingului, înlocuirea gloriosului Kinder Surprise cu nou inventatul Kinder Joy: un ou cu o coajă din plastic moale, care a înlocuit glazura lactat-ciocolatie cu o emisferă plină de cremă şi praline fine şi a împins jucăria-surpriză în cealaltă emisferă. Mai mult deliciu şi rafinament într-o parte, mai multă moleşeală în cealaltă: noile jucării erau... realizate de-a gata; ergo nu mai necesitau asamblarea şi, drept consecinţă, participarea copiilor ca ingenioşi ingineraşi. Jucăriile recădeau în statutul de mici totemuri, născute-nu-făcute. Micii consumatori erau încă o dată răsfăţaţi, momiţi şi gîdilaţi la glanda confortului (şi îmbuibaţi cu un adaos baroc de glucide). Prea multă solicitare a creierului şi a manualităţii se dovedea pesemne prea riscantă în studiile strategilor pieţii! Ca o culme a principiului mură-n-gură, jumătatea comestibilă a Joy-ului era însoţită de o linguriţă-lopăţică din plastic care se potrivea perfect cu pîntecul ovoid conţinător al cremei... 

Mai mult hedonism, mai mult consumerism, mai puţină activare a mînuţelor şi creieraşelor: iată cum se vedea, pînă mai an, sensul progresului din unghiul kinderaşilor kinderofagi şi ai părinţilor lor buni de plată.  Între timp a venit criza, românul şi-a mai strîns punga, copiii din pătura mijlocie reînvaţă pe zi ce trece să-şi precupeţească resursele de jucării şi să planifice mai judicios vreau-şi-eu-rile. Ce face Kinder? Scoate de pe raft aticist-hedonicul Joy şi reintroduce Surprise, desertul spartan adresat copiilor sărăcuţi, dar cu apetit de cunoaştere.  

E oare asta România de azi, de la statura generaţiei unu? Ne obligă oare sărăcia să ne folosim mai mult mintea? Este oare creativitatea un efect al constrîngerilor? Confirmăm oare, la nivel de societate, parabola canarului care cîntă mai frumos atunci cînd suferă? Ajungem oare să conchidem că, într-un fel, criza asta are avantajele ei? 

Ori poate huzurul de acum cîţiva ani era o iluzie? Un balon expandat artificial? Un ou neroditor? Umflarea şi dezumflarea oului Kinder e poate o pildă la care face să medităm zilele astea, fie că ajunăm, fie că nu...

Florin Dumitrescu este publicitar şi scriitor.