Occidentul e un restart?

Acum mai mulți ani mă aflam într-un mare aeroport european de tranzit, cel de la Frankfurt. Aveam de așteptat vreo trei ore între avionul care mă adusese de la Porto și cel care pleca spre București. Nu fusesem niciodată în Germania pînă atunci, practic eram pentru trei ore pe teritoriul Germaniei. Iar aeroportul era uimitor și „funcționa“ cu precizia și acuratețea mașinăriilor nemțești despre care pomenea cîteodată bunicul meu, amintindu-și de perioada în care fusese prizonier la nemți, în cel de-al Doilea Război Mondial. Era imposibil să te rătăcești, îți crea impresia unui creier uriaș cu neuroni interconectați și, dincolo de el, cu mii de lucrători invizibili. Aeroportul îți scotea în față scări și benzi rulante, toalete, spații de fumat sau de relaxare, fast-food-uri și restaurante, pereți uriași din sticlă prin care puteai să vezi multiple decolări și aterizări, creeîndu-ți o senzație de siguranță și confort. Îți mai oferea și spectacolul oamenilor care îl tranzitau – chinezi, plecați la muncă în străinătate, stînd cuminți pe bagaje și mîncînd ouă fierte, musulmani rugîndu-se pe covorașele lor, familii tinere cu cărucioare și sugari agățați de pieptul mamei, pensionari călătorind cu nonșalanță, doar cu pălărie și baston (ce mi-aș dori să‑i văd și pe părinții mei călătorind așa!), filipinezi dormind pe scaune, familii întregi, cu gurile deschise. În acel moment, pentru mine, aeroportul de la Frankfurt a reprezentat imaginea acelui Occident profund și solid, o insulă de normalitate, Occidentul pe care doar îl întrezărisem cînd eram copil în revistele Burda și Neckermann. Și despre care adulții din viața noastră vorbiseră non-stop.

La un moment dat, ne-am oprit la un bar, sub o imensă cupolă de sticlă, și am comandat cîte o bere la halbă. Chelnerii se mișcau cu o rapiditate uluitoare de la o masă la alta, păstrîndu-și aceleași zîmbete. Berea era perfectă, ne-a amețit într-un mod perfect, doar atît cît trebuie. Avionul nostru spre București era peste o oră și atunci mi-a trecut prin minte o idee uluitoare, care mi se părea în acea clipă mai mult decît realizabilă – ce-ar fi să nu ne mai întoarcem? Ce‑ar fi să rămînem aici pentru totdeauna, în „paradisul occidental“? Și atunci, eu și prietenul cu care eram am început să fantazăm. Aveam împreună vreo două sute de euro. Am fi ajuns cu ei în oraș, ne-am fi cazat la un hostel. Seara, am mai fi băut o bere, de încurajare. A doua zi am fi căutat de muncă – am fi luat la rînd anunțurile din ziare, însă nici unul dintre noi nu știa germană. Atunci, am fi mers pe stradă și am fi identificat anunțuri de angajare ca ajutori de bucătari și spălători de vase. Poate am fi întîlnit niște români care să ne îndrume mai mult. Sau am fi ajuns în zona industrială, ca să încercăm pe la fabrici și uzine. Să dezosăm pui sau să ambalăm jeleuri. Ne închipuiam că „în Occident“ e imposibil să nu-ți găsești ceva de muncă, orice, la fiecare pas. Occidentul e un restart. Așa am văzut prin filme. Așa își imaginau și părinții noștri. Nici unul dintre cei plecați nu se mai întorsese din Occident. Cel puțin, nu „nerealizați“. În Occident, poți fi lăsat oriunde, fără nici un chior în buzunar, și te descurci. Doar au trecut Dunărea oameni în pielea goală și tot s-au descurcat. Au fugit pestre granițe, fără să cunoască pe nimeni dincolo și într-un timp relativ scurt și-au clădit o viață, un destin.

Ne-am jucat vreo jumătate de oră de-a „fuga“ noastră în Occident. Apoi, după ce a trecut efectul berii, ne-am îndreptat spre poartă și spre avionul care urma să ne aducă pe Aeroportul Otopeni. A fost cea mai dureroasă întoarcere a mea în țară. Atunci mi-am dat seama că în curînd voi atinge acel prag de vîrstă la care nu-mi voi mai dori să plec nicăieri, la un mod impulsiv și inconștient. Că va veni o vreme în care totul va fi calculat, voi aprecia avantaje și dezavantaje și nu voi mai avea acel entuziasm de a mă avînta pe străzile din Frankfurt, cu o sută de euro în buzunar, în căutare de anunțuri de spălători de vase. Și tot atunci mi-am dat seama că Occidentul, pentru cei din generația mea, este, de fapt, un mit. Alimentat de mătuși, unchi, prieteni care au plecat și care au Acolo o altfel de viață. Alimentat de noi înșine și de neputința noastră de a avea o viață normală Aici.

Între timp, percepția despre Occident s-a schimbat radical și, într-un mod deloc surprinzător, vine din partea oamenilor simpli. Adică cei care văd în Occident nu un tărîm al minunilor și al realizărilor pe toate planurile, nu un rai antitetic cu iadul din comunism, ci o altă tarla, un alt ogor de pe care pot mînca mai mult decît de pe cel din România. Pentru ei, Occidentul e doar o altă provincie, e un sat mai mare. Sînt oarecum uimită să-i văd acum, la Otopeni, cu cîtă lejeritate vin și pleacă, cum se englezesc și se franțuzesc cînd se întorc, toată această pendulare perpetuă dintre „bine“ și „rău“. Pentru că e cît se poate de clar – „binele“ e Acolo, „răul“ rămîne în continuare Aici. Și nu e doar cazul României. Mă conversam pe chat-ul unui joc cu un tip și l-am întrebat de unde e. Din Polonia, mi-a răspuns și mi-a trimis acel zîmbet întors și trist. De ce? „Pentru că Polonia e țara din care toată lumea vrea să plece.“ Avea 19 ani.

Presupun că nici un puștan de 13 ani din România nu va mai fi impresionat atît de tare cum am fost eu de aeroportul de la Frankfurt, la 30 de ani. Nu-l va vedea ca pe o eliberare sau ca pe o ocazie de a „fugi“. Și de ce ar fugi? Fuga nu mai reprezintă nimic acum. Deși, dacă stai să te gîndești la viața noastră din România, există în continuare destule motive de „fugă“. Sau măcar de căutare, din dorința de a face parte din acel sistem de neuroni interconectați unde nu ți-e teamă că un mic accident cerebral te va arunca din nou în beznă și în izolare. Și că o vei lua de la căpăt. De aceea, de fiecare dată cînd am în mînă un bilet de avion „spre Occident“, mă uit la el și mă gîndesc: ce-ar fi dacă nu m-aș mai întoarce?