Oblomovismul mediatic - o panoramă a presei maghiare din România -

Singura şansă a presei maghiare din România de a ieşi din lîncedul confort provincial actual este de a-şi asuma competiţia, după toate regulile pieţei. Asta, după ce va conştientiza că publicul ei ţintă nu e nici la Budapesta, nici la Bucureşti. Deşi în comunism au trăit o acceaşi cenzură ideologică, provocări ale tranziţiei similare şi presiuni politice surori, în prezent, presa românească şi cea de limbă maghiară din România arată foarte diferit. Cel mai precis lucru, pe care l-aş putea spune despre presa maghiară, e că doar o minune o mai ţine în viaţă. Afirmaţia, ştiu, va supăra pe unii şi va bucura pe alţii..., dar nici o analiză, nici o evaluare corectă a evoluţiei ei, din ultimii 17 ani, nu cred că ar ajunge la o altă concluzie. Scurtă privire în trecut Ca orice minoritate, şi cea maghiară din România are cîteva caracteristici (un inevitabil dezavantaj în distribuţia resurselor, un anumit grad de ghetoizare, o preponderenţă a endogamiei etc.) care îi conferă o relaţie aparte cu majoritatea. Relaţie care influenţează, inevitabil, şi mentalul jurnalistului minoritar. Înainte de a descrie principalele componente ale tabloului presei maghiare din România ultimilor ani, aş da cîteva exemple de contextualizare, utile, cred, cititorului român mai puţin cunoscător. 1. Spre deosebire de presa română, cea de limbă maghiară din România a reuşit mai bine să dezvolte forme media de underground care se opuneau regimului comunist. Astfel, între 1981 şi 1983, zece numere ale publicaţiei Contrapuncte (Ellenpontok) au circulat sub formă de samizdat. De asemenea, în ultimul cincinal al dictaturii, publicaţiile de limbă maghiară din România au scris nu doar despre problemele care ameninţau minorităţile, dar şi despre cele ale societăţii româneşti. Fapte mai puţin prezente în presa românească a vremii (manifestele distribuite prin cutiile poştale de către Radu Filipescu, replicile cîte unui comentator care deranja urechile cuplului prezidenţial sau "ziarul" de o pagină, redactat de Petre Mihai Băcanu şi colegii săi şi distribuit la colţ de stradă prin Bucureşti, nu constituie, cu tot eroismul lor, publicaţii propriu-zise). Toate acestea indică un alt tip de socializare politică în rîndul jurnaliştilor maghiari, explicabile nu doar prin proximitatea culturală faţă de Europa Centrală, dar şi prin capacitatea lor de a se delimita şi de a construi proiecte, limbaje paralele sau chiar opuse propagandei dominante. O raportare diferită la sistemul de valori existent. 2. În anii '80, puteai găsi anumite publicaţii de limbă maghiară prin tutungeriile sau chioşcurile de ziare ale unor oraşe în care localnicii nu văzuseră unguri decît cel mult la mare sau în armată. Prezenţa ionesciană a acestor publicaţii în Ialomiţa, Teleorman sau Botoşani se explică prin politica duplicitară a lui Nicolae Ceauşescu: el nu făcea decît să satisfacă solicitarea Occidentului de a edita tirajele cerute pentru publicaţiile minorităţilor. Numai că, odată condiţia satisfăcută, difuzarea se făcea şi în aşezări în care publicul-ţintă lipsea cu desăvîrşire. 3. Pînă nu de mult, TVR 1 a difuzat ani la rînd emisiunea militară Pro Patria, imediat ce se termina emisiunea în limba maghiară a aceluiaşi post. O formă de poziţionare infantilă şi cam fruediană pentru o televiziune publică finanţată şi din banii contribuabilului minoritar. Conţinut, management şi audienţă Trecînd peste context, am să încerc o prezentare, plecînd şi de la studiile făcute de specialişti, a sistemului media al comunităţii maghiare din Ardeal. În ce priveşte conţinutul, caracteristica principală ar fi aprofesionalismul sau profesionalismul alternativ, definit în primul rînd prin ponderea mare a prezenţei opiniei, a comentariilor, în articolele informative. Există apoi şi o înclinaţie spre reluarea marilor poveşti ale condiţiei de minoritar maghiar, justificabilă identitar, dar nu şi profesional, pentru că se reiau teme arhicunoscute de public (teme, de altfel, asemănătoare celor impuse de discursul reiterant al românilor ardeleni înainte de Trianon). Efectul negativ este acela că dezbaterea din spaţiul public maghiar din România are de suferit, se atrofiază. Situaţia e însă confortabilă, atît pentru jurnalişti, cît şi pentru politicieni. Problema ţine de management, altă meteahnă a presei maghiare din România fiind, spun sociologii, acomercialismul, adică o insuficienţă de adaptabilitate la regulile pieţei, un dezinteres inexplicabil pentru publicitate. Există apoi aşa-numitele subiecte "incerte", care "scapă" jurnaliştilor maghiari sau sînt abordate tardiv, cum sînt bunăoară şi luptele intestine din interiorul UDMR. În astfel de cazuri, jurnaliştii ori aşteaptă ca apele să se lipezească prin cearta politicienilor, ori ca subiectul - în caz că are destulă amploare - să fie preluat de presa românească şi apoi şi de cea maghiară. Sau subiecte-tabu precum cel al huiduielilor la adresa preşedintelui Marko, la un concert nostalgic al unei trupe rock din Ungaria, la care participase şi domnia sa, şi care au fost ignorate cu bună ştiinţă. Între non-combat şi radicalism Apropierea prea mare între mediul politic şi cel jurnalistic, între cel literar şi cel jurnalistic sau, pur şi simplu, lipsa unei empatii faţă de un public interesat şi de alte subiecte decît cele identitar-reiterante sînt alte disfuncţionalităţi ale acestui segment de presă din România. De unde şi migrarea publicului maghiar spre publicaţii sau instituţii media de limbă română. În fine, o altă caracteristică importantă, identificată de specialişti la presa maghiară din România post-decembristă, este literaturizarea textului jurnalistic. Presa dominantă de limbă maghiară are o înclinaţie spre stilul beletristic, indiferent că vorbim de articole politice sau de sport. Discursul pretenţios vine, din nou, din confluenţa dintre mediul jurnalistic şi cel literar, o anumită pretenţie pentru "cultura elitistă" fiind impusă, inerţial, după 1989, şi azi în presa maghiară. Încă un motiv pentru maghiarii ardeleni să aleagă posturi TV româneşti, cu mai mult entertainment şi considerate mai "uşoare". Deşi formează o societate de sine stătătoare, cu toate componentele şi cu dinamica pe care o presupune, maghiarii ardeleni, elita ei îndeosebi este sclava puternicei divizări politice din Ungaria. Fapt resimţit în mai toate segmentele, prin urmare şi în presă. Aşa se face că, în linii mari, presa e clonată după interesele finanţatorilor: o presă "moderată", cuminte faţă de conducerea UDMR (construită îndeosebi pe vechea structură a publicaţiilor locale ale fostului PCR, şi care acum au o poziţie de monopol, cu mental post-"Ştefan Gheorghiu"), necombatantă, pentru că nu simte încă presiunea pieţei şi pentru că se găsesc mereu bani ca să supravieţuiască, şi o presă "radicală", susţinută pe criterii similare via conservatorii lui Viktor Orban. Rămîne de văzut ce implicaţii va avea noua configuraţie politică de după alegerile generale din Ungaria. Notă: Pentru documentarea textului de mai sus, au fost folosite şi următoarele surse: - Magyari Tivadar, A Romániai magyar média. Médiakutató, 2000. - Peter Gross, Mass-media in revolution and national development: the Romanian laboratory, Iowa: State University Press, 1996.